Valeriu Pantilimon la Serata Muzicală

Ne întâlneam punctual, în fiecare miercuri, pe holurile de la Academia de Artă. El era student la pictură, la clasa profesorului Florin Ciubotaru, eu la istoria artei. Miercurea eu aveam cursuri practice: învăţam pictura şi desenul într-un atelier învecinat. Cred că am şi schimbat câteva cuvinte, la un moment dat, cu Valeriu Pantilimon, fără a şti precis cine este.
L-am cunoscut mai întâi indirect, din revista Dilema, numărul cu tema graffiti. Lectura aceea mi-a dezlegat misterul graffiti-urilor de pe zidurile clădirilor din zona Ştirbei Vodă - General Berthlot - General Budişteanu (adresa Academiei de Artă). Nu ştiam cui aparţin, fiindcă, prin umorul lor şi conotaţiile culturale, erau evident altceva decât obişnuitele înscrisuri de la metrou sau de pe pereţii blocurilor din cartierele mărginaşe. Aveam să aflu din revistă că erau făcute de studenţii de la pictură.
Unul dintre grafferii de conjunctură care-şi declinau identitatea în revista cu pricina era chiar el, Valeriu. Dar toate aceste momente disparate, pe care le evoc, trebuie puse cap la cap, ca să pot reconstitui întâlnirea mea cu acest artist. Îl ştiam pe studentul mai vârstnic, fost pădurar, cum aveam să aflu, doar din vedere. Mai ştiam de un Pantilimon din Dilema, dar nu relaţionam numele cu figura. Dacă nu mă înşeală memoria, totuşi Stela Lie mi l-a prezentat pe Valeriu la un moment dat, ca pe un foarte talentat student de-al ei. Şi atunci am constatat că ne cunoşteam de pe holurile facultăţii.
Prietenia cu Valeriu Pantilimon a avut nevoie de puţin timp ca să se sudeze. Era ciudat şi plin de neprevăzut acest student întârziat şi aveam să descopăr, cunoscându-l pe el, multe dintre complicaţiile şi problemele firii de artist.
Valeriu Pantilimon se trage dintr-o familie de ardeleni aduşi de soartă în Bucureşti ca să locuiască, unde credeţi?, chiar în “aristocraticul” cartier Pantelimon. Copilul, şi apoi adolescentul, a trebuit să împace în el două origini: cea reală, de ardelean eşuat în capitală şi apoi pe cea dobândită, de locatar într-un cartier murdar de blocuri-dormitor, cu pereţii şi liftul împestriţate de înscrisuri naiv-obscene.
În ciuda obârşiei lui, Valeriu este un copil crescut la bloc, care s-a jucat pe asfalt. Important e că şi-a asumat ambele origini. Nu v-aş spune toate acestea dacă ele n-ar avea o influenţă directă asupra picturii lui.
Vocaţia de artist şi-a descoperit-o relativ târziu, după ce a urmat un liceu silvic unde a deprins tainele copacilor şi ale pădurii. La arte a mers târziu, ca şi mine, cu avantajele maturităţii. După 30 de ani, ori ştii exact ce vrei, ori eşti iremediabil pierdut.
Discuţiile cu Valeriu Pantilimon, după ce ne-am cunoscut mai bine, nu erau despre artă cu precădere, cum vă imaginaţi, ci despre cărţi. Citea mult, avea deja o cultură bine formată, cu repere solide şi-i plăcea nespus să povestească ore întregi despre cine ştie ce document găsit într-o carte mai rară. Mai apoi am descoperit că, la el acasă, în sufrageria-atelier de la etajul şase, Pantilimon “picta” un fel de scriere, adică exersa caligrafii complicate şi rafinate cu diverse unelte şi făcea cărţi de mână, “supravegheat” de fotografia îngălbenită de vreme a străbunicului “ocoş”, îmbrăcat în uniforma armatei austro-ungare.
Dacă aveai răbdare să-l asculţi pe Valeriu, aflai multe despre această bizară mixtură biografică cu efecte directe asupra activităţii lui artistice.

Pictura propriu-zisă este încă şi mai incitantă. Aici, pe pânzele sau cartoanele mai mari sau mai mici, artistul găseşte expresia plastică potrivită neliniştitoarei lui relaţii cu realul. Scrierea pictată de Valeriu Pantilimon este partea epurată de impurităţile contingentului, partea spiritualizată şi profund intelectualizată a artei lui.
Tablourile sunt însă expresii ale angoasei, ale sfâşierii, ale disperării omului agresat de o realitate traumatizantă. Sunt expresia unei lumi din care artistul este izgonit, dar în care el continuă să trăiască, neavând alternativă. Seria de lucrări rupte din prezentul cel mai apăsător poartă titlul Martori. Sunt fâşii de real care găsesc în detaliu puterea de a exprima mai bine decât întregul starea de decădere. Iar expresia acestei stări vădeşte o forţă plastică neobişnuită. Găsesc în vraful de lucrări din sufrageria-atelier şi portrete, fie ale unor necunoscuţi, fie ale unor personaje mondene. Regăsesc, în tratarea lor, aceeaşi ironie amară ca şi în cazul tablourilor cu detalii din viaţa urbană. Cel mai mult mă impresionează două compoziţii inspirate din interiorul metroului, din care răzbate o atmosferă sordidă binecunoscută, dar şi sentimentul acela apăsător că nu trăim acolo unde ne-ar fi locul, unde am putea evolua spiritual, unde fiinţa noastră ar cunoaşte împlinirea.
Marea descoperire pe care o fac, cunoscându-l pe Valeriu Pantilimon, este că iau cunoştinţă de pictura generaţiei mele, de spiritul ei contestatar, critic, ironic şi parodic. Pentru că, aveam să aflu după aceea, la scurt timp, că nu doar Valeriu picta aşa. Un număr mare, necunoscut încă, de artişti tineri resimte la fel de traumatizant relaţia cu o lume din care s-au pierdut valorile spirituale, o lume a consumului perpetuu, a agresiunii imaginii comerciale şi a faimei întemeiate pe impostură. Sunt artiştii României contemporane, o ţară sfâşiată între nostalgii comuniste şi dorinţa de a se alinia valorilor occidentale. În această lume schizoidă nu e loc pentru artiştii sinceri cu ei înşişi şi cu arta lor. Dar ei există şi au idei concrete de comunicat. Întoarcerea la exprimarea figurativă nu este direcţie stilistică în cazul artiştilor tineri, ci mai degrabă atitudine de frondă, un răspuns nemilos dat realismului socialist (parodiat adeseori) şi efectelor lui în planul conştiinţei şi al culturii.
Copil crescut la bloc, ca şi Valeriu, prea des refuzat, am găsit destule puncte comune în biografiile noastre spre a ne apropia şi a putea comunica în mod constructiv. Prin el aveam să-l cunosc, la puţin timp, şi pe Cătălin Udrea, închizând un lanţ al “coincidenţelor” despre care voi relata mai spre sfârşitul acestei rememorări a experienţei unice trăite alături de Iosif Sava şi de artiştii Seratelor muzicale TV.

Când mi-a venit ideea promovării artiştilor aflaţi la început de drum prin intermediul Seratei, l-am avut în vizor, de la bun început, pe Valeriu Pantilimon, ca exponent al unei generaţii noi de artişti, născute într-o perioadă de maximă derută, dar valoroase, în pofida acesteia.
Pentru a selecta lucrările care aveau să fie prezentate la Serată, după ce am stabilit data venirii lui Pantilimon în studiourile televiziunii, am păşit pentru prima dată în sufrageria-atelier de la etajul şase. Ne-a primit cu ospitalitate o mamă de artist bucuroasă că fiul ei va apărea la televizor, o mamă grijulie şi discretă în acelaşi timp, care ne-a servit cafele şi prăjituri şi ne-a lăsat apoi să vorbim de-ale noastre, fără a se amesteca şi fără a influenţa, aparent cu nimic, evenimentele. Valeriu mi-a vorbit atunci despre familia lui ardelenească şi despre nostalgiile copilului dezrădăcinat. Am ales acele lucrări care exprimă relaţia lui tensionată cu realul, realizate în timpul studenţiei lui întârziate, conştientă că, din punct de vedere al percepţiei pur estetice, ele vor contraria orizontul de aşteptare al publicului telespectator. Dar era o provocare cu efecte pe termen lung, cum aveam să aflu după aceea.

Studioul 2 al Televiziunii, mai 1998
Realismul crud al lucrărilor lui Valeriu Pantilimon sfâşie cadrul scenografic. Mă întreb dacă nu riscăm totuşi foarte mult, dezvăluind o realitate inconfortabilă, filtrată de sensibilitatea agresată şi cultivată în acelaşi timp a unui artist despre care nu se ştie încă mare lucru. Sunt entuziasmată însă că am un interlocutor redutabil. Valeriu e dintre puţinii artişti care se exprimă cu uşurinţă şi naturaleţe.
Starea mea de spirit e a unui copil care pune la cale o năzbâtie gândită să-i năucească pe cei mari. Nu-mi sunt de acum străine riscurile de imagine la care mă expun, dar singura imagine care mă interesează e cea a Seratei. În fond, Iosif Sava mi-a dat mână liberă şi apă la moară destulă ca să exprim şi să arăt lucruri neplăcute auzului şi văzului contemporanilor nărăviţi în prejudecăţi. Încă nu ştiu câte surprize îţi poate aduce o emisiune în direct. Tocmai mă simt destul de sigură pe mine şi încerc să-i insuflu şi lui Valeriu sentimentul că totul va fi bine şi că noi chiar vom vernisa o expoziţie neobişnuită, protejaţi de cadrul elevat al Seratei muzicale TV.
Invitatul domnului Sava e istoricul şi profesorul ieşean Alexandru Zub, iar tema discuţiei este istoria trecută şi cea contemporană. Cei doi colocutori mai vorbesc şi despre relaţia maestru-discipol, subiect care mă interesează din multe puncte de vedere, cum puteţi să vă imaginaţi.
Eu sunt aşezată între Alexandru Zub şi Valeriu Pantilimon. Îl ascult vorbind pe profesor şi nu ştiu de ce privirile îmi sunt atrase magnetic de mâinile lui. Are degetele lungi şi albe, de parcă ar fi fugit viaţa din ele. Ceea ce rosteşte Alexandru Zub este pasionant iar domnia sa se dovedeşte un cărturar desăvârşit, însă mie mi se face rău. Atât de rău încât la un moment dat nu mai văd şi nu mai aud nimic. Percep realitatea fragmentat şi în scurtele momente de revenire la conştienţă intru în panică. Ştiu că am un artist de prezentat şi nu e un artist cunoscut. Are nevoie de susţinere din partea unui intermediar care l-a adus în studio pentru un alt scop decât acela de a asista la un leşin în direct. Îl aud ca prin vis pe domnul Sava spunând că după interludiul muzical va fi vernisată o expoziţie.

Când camerele sunt îndreptate către solist iar noi nu putem fi văzuţi, îi spun că mi-e rău. Zice şi Valeriu ceva: să beau apă ori să trag aer în piept. Nu mai ştiu exact. Îmi revin câteva momente. Ecourile muzicii se sting şi Iosif Sava anunţă că avem un artist invitat la Serată. Se uită îngrijorat la mine, evaluează probabil starea mea şi îmi dă cuvântul. Şi eu vorbesc şi iar vorbesc. Nu ştiu ce. Nu-mi mai aduc aminte nimic. Bănuiesc că intervine şi Valeriu la un moment dat, explicând de ce sunt lucrările lui martori ai unei realităţi traumatizante. Nu ştiu nici când şi nici cum se termină momentul nostru. Plutesc în continuare în altă lume, de parcă aş fi sub influenţa unor substanţe halucinogene. Cândva se termină şi emisiunea. Ieşim din studio:
– Ce-i cu mata?, mă întreabă domnul Sava.
– Am lipsă de calciu şi cred că am avut o criză de spasmofilie chiar în timpul emisiunii.
E singura explicaţie decentă pe care o pot da. Chestia cu calciul e adevărată, dar ştiind de ea, iau pastilele salvatoare întotdeauna înainte de marea confruntare în direct. De fapt e altceva: un schimb antagonist de energie între mine şi profesorul Zub, ca să nu-i spun deochi şi să râdeţi de mine. Dovada pe care o pot aduce în sprijinul acestei ipoteze este că îmi revin la viaţă abia după ce Alexandru Zub iese din raza mea vizuală complet. Atunci îndrăznesc să-i întreb pe Valeriu şi pe domnul Sava dacă n-am delirat în timpul emisiunii. Ei îmi spun că nu s-a observat nimic şi că am vorbit foarte coerent şi la obiect. Îmi confirmă şi Alexandru care urmăreşte totdeauna emisiunea din regia de emisie.

Mai există un ritual post Serată, de care nu v-am vorbit până acum: vizita nocturnă la prietena noastră Cornelia Olteanu, profesoară de latină şi mare admiratoare a lui Iosif Sava şi a Seratelor. Fiica ei, Iulia, e pianistă şi Cornelia însăşi, melomană. Ne urmăreşte la televizor în fiecare sâmbătă apoi ne aşteaptă la ea, în casa de pe Pache Protopopescu, să schimbăm impresii fierbinţi. Toate emoţiile mele din timpul emisiunii le las aici, în această ambianţă familiară. Şi Cornelia mă încurajează sau îmi face observaţii în legătură cu prestaţia mea. Ea şi mama sunt cei mai severi telespectatori ai mei. Dacă ele îmi spun că a fost bine, atunci sigur a fost bine, fiindcă nu mă menajează niciodată. Prin urmare, nocturna la Cornelia are loc şi în această seară. Îl luăm şi pe Valeriu cu noi. Surescitat de emisiune, cred că ar merge şi în lună dacă i-am propune. Gazda noastră ne aşteaptă, ca întotdeauna, cu uşa deschisă. Îi spun că mi-e încă rău, că parcă s-a scurs tot sângele din mine şi ea, o fire cu rudimente atavice, mă supune unui program de rugăciuni şi descântece moştenite de pe la străbunicele ei din Dobrogea. Efectele sunt următoarele: eu mă înviorez, iar Cornelia cască şi se moleşeşte ca o cârpă. Trage concluzia că am fost deocheată. Alexandru râde de noi. Valeriu n-are nici o părere. O întreb şi pe Cornelia cum a fost momentul nostru şi ea spune la fel: că nu s-a observat nimic neobişnuit.

Mi-a fost imposibil până acum să găsesc caseta cu înregistrarea acestei emisiuni. Ce s-a întâmplat atunci în studio, nu mai pot reconstitui nicicum. Din fericire, un asemenea incident n-a mai avut loc dar, după aceea domnul Sava m-a chemat la el în birou să mă prelucreze în legătură cu tratamentul mai serios pe care ar trebui să-l urmez ca să nu mai am... căderi de calciu.

Nici eu şi nici Valeriu Pantilimon n-am evoluat spectaculos după ce cortina Seratelor a căzut definitiv. El a rămas un fel de refuzat în cercurile oficiale ale breslei lui. Eu, marginalizată şi pusă la zid de profesorii mei de la a doua facultate, apoi de noua conducere a televiziunii, apoi de diverşi colegi. Mă tot miram de ce unii nu-mi mai dau bună ziua sau de ce eram temeinic “lucrată” în absenţă. O să spuneţi că am mania persecuţiei. Aşa am crezut şi eu o vreme. Astăzi revăd unele dintre Serate şi îmi dau seama că rosteam cu nonşalanţă lucruri inacceptabile urechilor fine şi influente. Spuneam adevăruri care nu cădeau bine într-o vreme în care fiecare individ căuta să-şi găsească un loc cât mai cald şi mai ferit de furtuni. Am sărit din barcă fără colac de salvare. Şi plutesc cu greu, în derivă, fiindcă, aşa cum m-a avertizat Iosif Sava, mulţi “îmi vor purta sâmbetele”, după sâmbetele de neuitat de la Serate. Cred însă că a meritat. Şi n-are rost să vă mai spun de ce.