Dacă tot a mers figura cu Andronache, şi ce bine a mers!, ce s-a gândit Andi Grosu? Să-mi mai prezinte un prieten-artist, tot moldovean, inevitabil, că poate îmi cade cu tronc şi-l peţesc pentru Serată.
Acum, lăsând gluma de o parte, aveam încredere în gustul lui Andi, mai mult decât în capacitatea lui de a fi consecvent şi tenace. Şi colaboram încă bine pe atunci.
Ştiţi de acum ritualul: atelierul din Elie Radu, cu vedere spre stradă, noi toţi aşezaţi în jurul mesei rotunde din lemn mâncând din specialitatea casei: cartofi copţi în sobă, cu diverse ingrediente. Nu mai stau la sobă, că deja se împrimăvărează, dar discuţiile noastre se învârt în acelaşi cerc: artişti, artă contemporană, ce-a mai făcut unul, ce-a mai zis altul. Şi despre expoziţii vorbim mai tot timpul. La un moment dat Andi, care n-are astâmpăr, scoate de prin cotloane câteva pânze mari şi mi le arată. Îmi plac.
– Ce-i cu ele?
– Ce să fie?, sunt ale lui Liviu.
– Care Liviu?
– Liviu Nedelcu, prietenul-pictor de la Focşani.
Nu-l cunosc dar poate ar trebui să-l cunosc. Va avea o expoziţie şi în Bucureşti, la sfârşitul anului.
– Să-i facem o avanpremieră la Serată, ce zici?, îi propun lui Andi, prefăcându-mă a nu pricepe că de fapt asta dorea şi el.
– Trebuie să vorbim cu el, mă avertizează Andi. Nu ştie nimic şi dacă vrea, trebuie să-şi transporte lucrările la Bucureşti.
Sunt nevoită să constat că Liviu Nedelcu e foarte disciplinat. În ajunul zilei stabilite de comun acord că va participa la Serată se prezintă cu lucrările frumos ambalate şi puse pe portbagajul Oltcitului deplasat spre Bucureşti ca spre terenul unei bătălii decisive.
Liviu Nedelcu e încă un artist tânăr însă destul de lămurit asupra temperamentului şi stilului lui. Şi nu încearcă să pară altceva decât este. De pildă, preferă să lucreze în culori acrylice pentru că, uscându-se rapid, acestea îi permit să-şi continue compoziţia fără pauză. Pe el îl apucă dorul de a picta şi nu se poate opri până nu termină ce a început. Uleiul e mai dificil din acest punct de vedere, fiindcă trebuie să ai răbdare să se usuce pasta. Ori Liviu, odată declanşat, n-are deloc răbdare. Ideea, odată născută, îi arde mâinile, şi trebuie transpusă imediat pe pânză.
Universul lui pictural are note particulare uşor de definit. Nedelcu alătură, apoi îmbină şi în cele din urmă contopeşte două tipuri de expresie antagonice: gestualismul abstract cu reprezentarea figurativă, îndeosebi a trupului omenesc, subiectul lui preferat. El ţese astfel, pe fiecare pânză, o cortină densă de tuşe, în spatele căreia se profilează forma elaborată, recognoscibilă, incitantă şi misterioasă adesea.
Lectura pe mai multe paliere a compoziţiilor lui se impune, solicitând privitorului un anume exerciţiu vizual care stabileşte chiar termenii comunicării cu acest tip de pictură. Feluritele ipostaze ale feminităţii, prezente în arta lui Liviu Nedelcu, amintesc şi de inocenţa originară şi de păcatul dintâi şi de miracolul maternităţii. O componentă religioasă mai mult sau mai puţin explicită, transpare din orice tablou al lui. Motivul cuplului face şi el, în lucrări de mari dimensiuni, obiectul unor căutări formale permanente.
Liviu Nedelcu, un moldovean tăcut dar coleric, pare un artist al extremelor. Pictura lui, excelând în luxurianţă de tuşe, exprimă o acută oroare de vid.
Iar el, omul, venit de la drum şi pus pe fapte mari, e zgârcit la vorbă. În schimb arată tot ce poate fi arătat. Ca şi pe Andi Grosu, arta îl exprimă mai bine decât s-ar putea el defini în nişte cuvinte şchioape şi insuficiente. Asta-i treaba mea. Eu sunt cu vorbitul şi cu explicatul.
Studioul 3 al Televiziunii, martie 1998
Să nu vă imaginaţi nici o clipă că a fost uşor cu lucrările lui Liviu. Sunt foarte mari şi greu de panotat în acest spaţiu cu alte funcţii. Ne căznim ceva, mai ales că e nevoie şi de o oarecare distanţă între ele. Până la urmă, după ore de chinuială, cadrul începe să arate bine. E practic, „tapetat” cu tablouri mari. Le-am preferat pe cele care abordează motivul cuplului. Sunt mai percutante.
Accident major înainte de începerea emisiunii. Mi se întâmplă o dată la cinci ani, dar când se întâmplă, durează peste limita suportabilului. Sughiţul, că de el e vorba. Sughit şi iar sughit vreun ceas, mai să-mi dau sufletul. Nu mai am energie. Încerc toate trucurile posibile. Mă sperie toţi colegii din platou. Nimic. Mai sunt cam cinci minute şi intrăm în emisie.
– Luiza, ce facem cu sughiţul cela?, mă ia în primire domnul Sava. Şi tot nu-mi trece. În fine, salvarea mea vine de la Costică, şeful de producţie. Zice el aşa:
– Ia închipuie-ţi tu că mori şi că-ţi dai sufletul!
– Şi cum trebuie să fac, întreb eu, dispusă la orice.
– Uite aşa, tragi tare şi scurt aer în piept şi zici „Aaa!”
Asistenţa se sufocă de râs. Mă lipesc de un zid şi fac ce zice Costică. Încercaţi când sunteţi la ananghie şi o să vedeţi că ţine. În sfârşit, pot intra în emisie.
Invitaţii lui Iosif Sava sunt importanţi şi nu prea, din punctul meu de vedere: Radu Beligan, un mare actor, trebuie să recunosc, şi fiica acestuia, scriitoarea Ana Maria Beligan, proaspăt venită de pe alte meleaguri, din Australia parcă, să lanseze în România ultimul ei roman. Nu l-am citit eu, dar l-a citit precis Iosif Sava.
Partea de dialog cu Radu Beligan e într-adevăr briantă. Invitatul povesteşte cum a devenit actor, îşi evocă avatarurile, vorbeşte despre rolurile pe care le-a interpretat. Eu mi-am dat seama târziu, abia când am văzut Numele trandafirului, în 1996, cam de ce calibru e Beligan. Acolo, în piesa aceea, mi s-a părut că şi-a dat adevărata măsură. Tot ce scriu acum, gândeam atunci, în timpul Seratei, fără a putea verbaliza.
În schimb, scriitoarea Ana Maria Beligan ne ameţeşte cu aerele ei de femeie umblată prin lume şi atotcunoscătoare. E într-un antagonism perfect cu Iosif Sava, în sensul că amfitrionul îşi pune tot timpul întrebări şi se îndoieşte, în timp ce invitata lui are răspunsuri pentru orice. În fine, nu ştiu, poate e o scriitoare talentată şi o femeie admirabilă, dar nouă nu ne place. De unde ştiu că n-o place Liviu? Pur şi simplu mă uit la el şi-i citesc impresiile pe chip. Şi el pe ale mele. N-avem voie să vorbim încă, dar să schimbăm feţe-feţe nu ne poate opri nimeni. Cred că nici domnul Sava nu e prea încântat, dar ce să-i faci? Nu iese întotdeauna cum vrem. Scriitoarea vorbeşte mult şi stufos şi mănâncă timpul de emisie. Trebuie să vernisăm expoziţia lui Liviu. Ştiu că trepidează, fiindcă are şi el emoţii, ca toţi ceilalţi artişti veniţi aici. Pe de altă parte, văzându-l cât e de tăcut şi închis în sine nu mă aştept la cine ştie ce dialog cu el, aşa că mizez pe discursul meu şi pe abilitatea regizoarei de montaj.
Când vine rândul nostru să vorbim, accentuez asupra necesităţii desfiinţării graniţelor între provincie şi capitală, cel puţin în ce priveşte arta plastică. Un exemplu că trebuie promovaţi şi artiştii din provincie, în condiţiile în care ei n-au acces în galeriile bucureştene, e arta lui Liviu Nedelcu.
Liviu nu vorbeşte mult, cum mă aşteptam, însă îşi anunţă expoziţia personală pe care urmează să o deschidă la sfârşitul anului la Muzeul Literaturii Române. Şi ne invită pe toţi să luăm parte la eveniment.
După cum ştiţi, plecat într-o călătorie lungă, Iosif Sava n-a putut vizita personala lui Liviu Nedelcu de la Muzeul Literaturii, un succes deplin pentru un artist venit din provincie şi aproape necunoscut pe atunci.
Peste ani, în 2001, în salonul Centrului Gheorghe Apostu din Bacău, după vernisajul unei noi personale semnate Liviu Nedelcu, la care mă invitase să vorbesc, artistul mi-a spus simplu, laconic şi fără fasoane, că e foarte mândru că mă cunoaşte.
Nu vă îndoiţi, de dincolo de lumea vizibilă, Iosif Sava continuă o treabă începută şi rămasă neterminată.