Alexandru Andronache la Serata Muzicală
După tabăra de la Basarabi am mers o vreme, destul de des, în vizită la atelierul lui Andi Grosu, pe Strada Elie Radu. Încercam să prelungesc starea de bine de acolo, de pe malul canalului, şi să consolidez un tip de comunicare interumană pe care o simţeam necesară şi constructivă.
La Andi Grosu în atelier am cunoscut şi alţi artişti, mai mult sau mai puţin celebri. Între ei, pe Cornel Mihai Stănescu, plecat şi el dintre noi, mai degrabă un artist necunoscut, deşi e un mare sculptor, cum avea să se afle abia după moartea lui. Întâmplare să fie că Stănescu, cu puţin timp înainte de a muri, a făcut efigia cu portretul lui Iosif Sava care se află acum pe faţada casei maestrului?
Dar ce să mai vorbesc despre celebritate? Privind-o ca pe o tară, mă feream de ea cât puteam. Şi-mi făcusem o preocupare pe care, din fericire, n-am pierdut-o, să descopăr oameni noi şi la locul lor, cum mă dădăcea tot timpul Iosif Sava. Îmi spunea că nu trebuie să-mi aflu liniştea până nu dau de ei. Aşa că, în perioada aceea, adulmecam urma paşilor tăcuţi şi stăteam la pândă chiar şi când credeam că mă relaxez.
Într-o zi, la Andi în atelier, stând la gura sobei, pusă ca întotdeauna la loc de cinste, pe blăniţă de miel, unde bate căldura cel mai tare, Andi îmi zice:
– Piticule, am un prieten pictor. E moldovean de-al meu. Andronache îl cheamă, şi locuieşte pe aici, prin apropiere. El ştie de tine de la televizor. E talentat şi mie îmi plac lucrările lui. Poate vrei să le vezi.
– Şi să-l invit la Serată, completez eu.
– Păi, da, dar numai dacă tu crezi că merită. Eu nu vreau să te influenţez. Vreau doar să-i vezi lucrările.
Zis şi făcut. Cu prima ocazie, descindem în demisolul Casei Maria Filloti, de pe Vasile Pârvan. Să fie locuinţă, să fie atelier? Amândouă, se pare. Şi în plus şi un fel de galerie, pentru că pereţii sunt plini de tablouri care sar imediat în ochi. Suntem întâmpinaţi cu voioşie de o familie ospitalieră: pictorul Alexandru Andronache, soţia lui Silvia şi Alexandra, mlădiţă de artist, cum aveam să constat când am intrat în camera ei, tapisată cu picturi de copil.
Simpatia se înfiripă de la primele cuvinte. Trebuie să fie adevărat că cine se aseamănă se adună. Privesc încăperea în care suntem invitaţi să şedem. E camera de zi, galerie şi muzeu de obiecte mici, vechi şi familiare. Alexandru Andronache le cultivă, le priveşte şi le transferă farmecul din realitate în tablou. Lucrările sunt în majoritate naturi statice, reprezentate realist, la prima vedere, adică uşor de recunoscut şi totuşi, învăluite de un mister supra-adăugat.
Ceea ce încercau să dezvăluie micii maeştrii olandezi, adică fiecare detaliu, oricât de mărunt al obiectului, făcându-şi o religie din acurateţea reluării pe pânză a motivelor din natură, Andronache ascunde sau lasă să fie, cel mult, sugerat. Astfel, ataşamentul faţă de această lume tăcută a obiectelor care trăiesc simultan cu noi, care ne preiau parcă şi caracterul şi, adesea, chiar ne supravieţuiesc, rămâne acelaşi. Vase cu flori uscate, obiecte de uz casnic din argint, ceasuri vechi, pahare, chei, alcătuiesc un univers separat de al nostru, dar integrat lui, în acelaşi timp, şi care ne reprezintă totuşi în strădania noastră de a ne lăsa umanitatea să se manifeste şi prin intermediul lor.
Naturile statice pictate de Andronache sunt şi umanizate şi distante. Comunică cu privitorul dar, în acelaşi timp, păstrează o anume răceală faţă de el, sugerând că obiectele reprezentate nu mai aparţin acestei lumi. S-au rupt de ea şi au devenit altceva. Fundalurile sunt, nu de puţine ori, executate cu ajutorul foiţei de aur şi asta sporeşte preţiozitatea compoziţiilor, misterul lor. La prima vedere nu mă simt atrasă de acest gen de pictură, aşa cum nu mă atrag nici olandezii, fiindcă mi se par cruzi şi didactici. Şi totuşi, lucrările lui Andronache îmi declanşează o avalanşă de gânduri, din primul moment. Îmi arată şi altele, dintre cele în lucru sau care n-au încăput pe pereţii camerei. Discutăm despre posibilitatea participării lui la Serată. Se arată bucuros şi chiar curios. N-a mai fost invitat la televiziune, deşi are o activitate destul de bogată. Andi nu se amestecă în discuţie, dar simt că o supraveghează.
O dată stabilită ziua participării lui Andronache la Serată, lucrurile decurg ca de la sine. Împreună cu Iulică, şoferul domnului Sava, vin să încărcăm lucrările. Suntem întâmpinaţi cu o masă bogată, un adevărat festin moldovenesc.
– Vai de mine, îi spun Silviei, păi, nouă de mâncat ne arde?
– Cine nu mănâncă bine, nu face emisiuni bune, zice ea, şi ne obligă să ieşim pe uşă mult mai grei decât am intrat. Îl obligă şi pe soţiorul ei să se îndoape, ca să aibă succes.
Mai târziu, aveam să aflu că din casa Andronache nu iese nimeni neomenit, oricine ar fi.
Studioul 2 al Televiziunii, martie 2003
Alexandru Andronache se numără şi el printre norocoşi. Invitatul domnului Sava e Nicolae Manolescu. Iar se anunţă o Serată de zile mari. Montăm în cadru tablourile lui Andronache.
– Cine e?, unde l-ai găsit?, foarte frumoase tablouri, nu vinde?, cu cât vinde?, mă trezesc imediat asaltată de diverşi colegi, de la maşinişti la regizori.
– Eu sunt critic, nu impresar. Întrebaţi-l pe artist. Şi apoi:
– Uite Alexandru, nici nu s-a deschis expoziţia şi au apărut clienţii.
Tace şi nu se miră. Ştie ce efect au lucrările lui. Cum le vede cineva, cum şi le doreşte în casă. Aproape uitasem că şi aceasta e o funcţie importantă a artei plastice: să ne facă ambianţa mai frumoasă, mai suportabilă.
Aşa cum e decorat acum, studioul pare o galerie plină cu obiecte preţioase şi lucrări ale vechilor maeştri. Andronache şi-a transferat atmosfera din casa-atelier în studio. Surprind reacţia domnului Sava şi a invitatului său, când îşi fac apariţia. Le cam place. Şi pentru un dialog elevat, un astfel de cadru e tot ce-ţi poţi dori.
Se discută evident despre literatură, critici literari, generaţii literare şi nu în ultimul rând despre importanţa talk show-urilor culturale. Ca de obicei, dialogul e de mare ţinută. În coerenţa şi pertinenţe lor, replicile lui Nicolae Manolescu sunt încărcate de căldură şi de o bucurie a rostirii care se percep şi de la distanţă. Şi simt că artistul şi cu mine nu suntem adaus la emisiune, ci parte integrantă din ea.
Îl prezint pe Andronache şi lucrările lui, cum am făcut şi până acum cu ceilalţi invitaţi. Am un moment de ezitare şi intervine Nicolae Manolescu spre a completa că, după părerea lui, în ciuda realismului manifest al tablourilor lui Andronache, obiectele reprezentate devin şi mai misterioase. Gând la gând, cum se spune, doar că această intervenţie e total neaşteptată. Până acum, nici unul dintre invitaţii domnului Sava n-a simţit nevoia să se implice în prezentarea artistului de la Serată. Şi cât e de benefică o asemenea implicare, pentru a da unitate întregii emisiuni... Lipsea ceva şi nu ştiam ce. Mi-am dorit, din acel moment, doar astfel de invitaţi. Şi au fost, slavă Domnului, cum v-am mai spus deja şi înainte.
Nici Alexandru Andronache n-a rămas indiferent la această neaşteptată percepere a picturii lui, din perspectiva unui critic şi istoric literar. După terminarea emisiunii ne-a dăruit tablouri la toţi: domnului Sava, lui Nicolae Manolescu, regizoarei de emisie şi mie.