Din nou simpozionul Hamangia de la Constanţa, ediţia 1997. E ca un panou electric din care pleacă diverse legături şi se conectează, la celălalt capăt, cu studiourile de la parter ale televiziunii. Apoi cablurile se deconectează de la ambele capete şi devin legături greu de rupt între mine şi artiştii pe care i-am cunoscut atunci.
Am trăit şi trăiesc foarte concret implicaţiile stării de a fi contemporan cu nişte oameni ale căror destine au fost croite să fie altceva decât existenţe comune, cifre oarecare în statistici seci. Mă simt datoare bucuriei de a-i cunoaşte îndeaproape şi de a face front comun alături de ei, stupizeniei şi imposturii.
Filmez cu un operator de la televiziunea locală forfota atelierelor de creaţie din Bulevardul Mamaia 300. Fiecare dintre participanţii la simpozion are ceva concret şi nemaipomenit de făcut din caolinul de Dobrogea care le-a fost pus la dispoziţie. Văd peste tot mâini care modelează pământul, schiţe ale viitoarelor lucrări, lucrări pe jumătate ridicate.
Îmi atrage atenţia o tânără blondă, subţire, cam prea diafană în contrast cu restul combatanţilor. Modelează un fel de incintă, ceva asemănător unui adăpost. Îmi plac formele care se nasc din mâinile ei.
– Sunteţi ceramistă?, o întreb.
– Nu, sculptoriţă, îmi răspunde ea zâmbitoare.
– Când aţi terminat facultatea?
– Anul acesta, răspunde ea.
– Şi cum poate cineva atât de plăpând să fie sculptor?, mă minunez eu.
– A, e simplu: sculptura se face cu creierul, nu cu muşchii.
Unu la zero. O simpatizez pe loc şi o filmez. Zice că vrea să-mi arate ceva şi vine cu un catalog de lucrări din timpul studenţiei şi de la diplomă. Din aceste fotografii răzbate o dârzenie de a face sculptură şi o forţă de care nu credeam capabilă o femeie. Sau poate aveam eu prejudecăţi, nişte prejudecăţi pe care avea să mi le facă zdrenţe, o lună mai târziu, la Basarabi, Andi Grosu. Camelia se confruntase deja cu toate materialele: piatră, bronz, lemn şi chiar materiale neconvenţionale. Şi-i bâzâie tot felul de forme prin cap, asta e clar ca bună ziua.
Uite pe încă cineva care a luat-o pe un drum fără întoarcere, neputând face altceva, îmi zic în sinea mea, impresionată de-a dreptul. Ştiam că majoritatea tinerilor absolvenţi sunt atraşi de moda experimentalismului şi că, prost sfătuiţi, dezavuează arta “tradiţională”, cu tehnicile şi materialele ei cu tot. Mulţi fac instalaţie şi performance, expunând de obicei obiecte luate de-a gata, te miri de pe unde. Camelia pare să înoate împotriva curentului.
O reîntâlnesc, cu totul neprogramat, după câteva luni, la vernisajul salonului de plastică mică de la Galeria Orizont, unde mă rugase Alexandru să-l reprezint, el fiind la Basarabi.
– Mă mai ţii minte?, întreabă ea.
– Sigur, eşti Camelia Cilianu.
Schimbăm numere de telefon, presimţind că ne vom mai întâlni. Şi oricum, aici e prea multă înghesuială ca să putem schimba şi impresii. Îmi amintesc de ea când îmi vine ideea să invit la Serată şi tineri absolvenţi. Îi spun domnului Sava de Camelia.
– E frumoasă?, mă întreabă el.
– Şi deşteaptă, îi răspund eu maliţios.
– Foarte bine, că am invitaţi de seamă: actori de la teatrele bucureştene.
Îi telefonez bucuroasă Cameliei şi-i fac invitaţia. Stabilim o întâlnire ca să-i văd pe viu lucrările şi să le selectăm pe cele pentru Serată. Alexandru mă însoţeşte şi-mi dă dreptate: Camelia e o alegere bună. Singura dificultate e că are lucrări din bronz, un ciclu unitar din seria Adăposturilor, destul de grele. Selectăm şi desenele care vor completa expunerea.
Bronzurile patinate compun, din elemente anatomice stilizate, incinte pe jumătate protectoare, pe jumătate neliniştitoare. Trădează multă imaginaţie dar şi un efort pe măsură, spre a o transpune în formă. Greutatea lucrărilor nu e însă o piedică reală pentru noi. Pe atunci, cred că am fi urnit şi munţi din loc.
Studioul 1 al Televiziunii, aprilie 1998
E ziua vernisajului Cameliei Cilianu. Sculptoriţa e pregătită ca pentru o sărbătoare adevărată. Până acum am avut aici artişti mai neconvenţionali ca ţinută. Camelia s-a îmbrăcat elegant, chiar ca pentru o serată, pregătită să-şi ia rolul în serios.
După ce terminăm de aşezat lucrările în studio, mergem la machiaj. După noi, în cabină, năvălesc actorii invitaţi: Maia Morgenstern, Dan Puric, Maria Ploae, Adrian Tiţieni. Femeile se plâng de mare trac în faţa lui Iosif Sava. Dan Puric se hotărăşte să le destindă şi începe să imite diferite celebrităţi ale momentului: gesturi, mimică, expresie, voce. Acum se crede Geanina Colondan, când prezintă buletinul meteo la ProTV. Sare de colo-colo, de la nord la sud şi de la est la vest, pe o hartă imaginară, de pe podea. Adio machiaj! Râdem cu lacrimi.
Dar uşa se deschide brusc şi apare Iosif Sava. Se uită lung la Dan Puric şi la feţele noastre schimonosite de râs şi se aşează pe scaunul de machiaj. Tace puţin, apoi pe tonul cel mai grav:
– Domnule Puric, n-aţi vrea să începeţi dumneavoastră Serata în locul meu? Cu introducerea pe care o fac de obicei.
Ba bine că nu! Ce altceva poate să-şi dorească un actor care a ales limbajul trupului ca să-l exprime în locul cuvintelor. Bună ocazie să iasă din muţenie.
După genericul Seratei muzicale TV, telespectatorilor nu le dă bună seara Iosif Sava cel adevărat, ci un actor care-l imită bine. Domnul Sava îl lasă să-şi termine tirada, iar noi ceilalţi, nevăzuţi încă de cameră, chicotim pe înfundate, ca nişte şcolari în timpul unei ore de matematică.
Reuşită, ideea dovedeşte, cui mai avea nevoie, că sobrul şi distinsul Iosif Sava are mult simţ al umorului.
O dată terminată introducerea, domnul Sava pune lucrurile la punct şi îşi reia rolul. Discuţia cu actorii se prefigurează de la început încinsă.
Condiţia actorului în societatea contemporană e subiectul cel mai aprig dezbătut. De asemenea, raportul public-scenă. Iosif Sava îşi mărturiseşte solidaritatea cu actorii, aflaţi şi ei sub timpuri şi obligaţi să îndure multe neajunsuri şi nedreptăţi. Dan Puric acaparează discuţia. Domnul Sava încearcă să-l tempereze, ca să mai poată vorbi şi ceilalţi. El însă cere imperativ să fie lăsat să vorbească, dacă tot i s-a dat ocazia, pentru că tace de prea mult timp. Neajunsul e că, fiind o emisiune mai scurtă ca de obicei, suntem foarte presaţi de timp şi momentul vernisajului e împins către sfârşitul Seratei. Domnul Sava e grăbit, iar actorii sunt lejer indispuşi de faptul că trebuie să tacă şi asculte pe altcineva, timp de câteva minute.
Povestesc cum am cunoscut-o pe Camelia şi ce replică mi-a servit când m-am mirat de fragilitatea ei. Spontaneitatea actorilor o antrenează şi pe a noastră. Camelia răspunde frumos la întrebări. se vede că citeşte, că e inteligentă şi că ştie ce face. Din păcate, Iosif Sava întrerupe cam brusc momentul nostru, grăbit să ajungă la un fel de concluzii cu actorii lui. O simt pe Camelia uşor dezamăgită. Şi eu sunt într-un fel, dar mă consolez cu ideea că ocaziile ei de a fi cunoscută de abia încep.
Spre sfârşitul Seratei domnul Sava prezintă o antologie a tinerilor dramaturgi. Printre ei, îl remarcă şi pe Paul Cilianu, soţul Cameliei. Să fie ceva care-i scapă neobositului Iosif Sava?