Rodica Lomnăşan la Serata Muzicală

Am cunoscut-o în aceeaşi toamnă bogată în întâmplări de-ale vieţii mele, din 1997. Nu tocmai întâmplător. George Dragomir şi Adriana Biscărean, soţia lui, ziaristă, m-au îndemnat să merg la Galeria Căminul Artei să văd expoziţia Rodicăi Lomnăşan, proaspăt absolventă a Academiei de Artă din Bucureşti. Ei o cunoşteau mai demult şi aceea era prima ei ieşire în public cu o expoziţie personală.
M-a uimit de la prima vedere dezinvoltura imaginilor desfăşurate pe simeze. Tânăra artistă nu era bântuită nici de orgolii, nici de prejudecăţi. O mică lume, alcătuită din nostalgii şi bucurii gata să fie împărtăşite, se deschidea în faţa ochilor mei. Iar comunicarea cu Rodica Lomnăşan a fost directă şi prietenească, din primul moment. Stând de vorbă aveam să descoperim că ea se ocupa de grafica revistei Azi Literar, unde eu scriam cronică plastică. Şi că aveam şi alte cunoştinţe comune, în afară de Adriana Biscărean şi George Dragomir.

O fiinţă mititică şi fragilă, Rodica Lomnăşan, absolventă de grafică şi îndrăgostită de poezia lui Mircea Ivănescu îşi dedica întreaga energie, nu puţină, unei tehnici grafice deloc la îndemână: litografia în culori. Toate lucrările, pline de culoare, spirit ludic şi lirism care se derulau în faţa mea erau realizate cu mare trudă. Atrasă de această tehnică aproape total ignorată de contemporani, Rodica îngroşa rândurile artiştilor gravori din atelierul de pe Strada Speranţei. Un grup care, datorită rezistenţei lui la ispitele vedetismului şi experimentalismului românesc contemporan, era şi este şi astăzi neimportant pentru breasla artiştilor, presă şi critici.

Mai întâi, Rodica mi-a explicat cum se face litografia în culori: negativul acesteia este un tip special de piatră, şistul de Bavaria. Acesta este prelucrat cu gumă arabică şi acid, după realizarea pe suprafaţa lui a unui desen în tuş gras. Pentru fiecare zonă cromatică, gravorul trebuie să utilizeze un alt negativ. Aici e dificultatea cea mai mare. Apoi, ca în cazul oricărei gravuri, pozitivul se imprimă la presă. Avantajul acestei tehnici constă în obţinerea unor efecte picturale deosebite. Spre deosebire însă de desen sau pictură pe suport de hârtie, pânză sau carton, unde se mai poate reveni sau şterge o linie greşită, gravura nu permite nici o ezitare. Ca şi în cazul cioplirii, intervenţia artistului trebuie să fie fermă şi bine controlată, înainte de execuţie. În aceste condiţii, încep să-mi imaginez de ce nu mai au căutare tehnicile gravurii, de ce sunt tot mai puţini artiştii care le practică şi, în special, de ce nu mai e la modă genul.

Grupate în trei cicluri, lucrările expuse de Rodica Lomnăşan la Galeria Căminul Artei au ca numitor comun o mare disponibilitate faţă de aspectul ludic al vieţii. Ele cultivă umorul, ironia şi nostalgia în dozaje bine echilibrate. Transmit nemijlocit bucuria comunicării cu privitorul şi invitaţia discretă la o lectură mai atentă. Dacă te simţi atras de imaginile create de artistă răsplata vine imediat: descoperi în casele-cetăţi inspirate din zona Sibiului, de unde provine Rodica Lomnăşan, entităţi vii şi protectoare, adăposturi cu istorie implicită, sugerată prin apel la memoria afectivă. Tipul special de arhitectură al caselor din Sibiu e reinterpretat plastic. Volumetria se anulează în suprapuneri de planuri saturate de culoare, cu profundă încărcătură afectivă. Ciclul Animalelor heraldice, al doilea prezent în expoziţie, este un comentariu vizual la poezia lui Mircea Ivănescu, o sursă constantă de inspiraţie pentru arta Rodicăi Lomnăşan. Portrete caricaturizate, personaje cu multiple feţe, completează discursul ei plastic. Motivul predominant, ca şi în ciclul Caselor, este ochiul. Sursa o reprezintă, cum spune Rodica, “casele cu ochi” de la Sibiu. Puzderie de ochi stranii şi jucăuşi semnalează o prezenţă vie, în spatele unei imagini spontane doar în aparenţă. Lucrările ei îmi amintesc şi de ochii totemici din pictura lui Victor Brauner sau, mai târziu, din cea a lui Ţuculescu.
După vizitarea expoziţiei şi întâlnirea cu Rodica Lomnăşan nu-mi las impresiile să lâncezească. Scriu imediat o cronică ce apare în Azi Literar. Şi rămân în bune relaţii cu artista pe care o întâlnesc apoi, adeseori, în diferite împrejurări legate de profesiunile noastre.

În primăvara lui 1998 o trec pe Rodica Lomnăşan pe lista artiştilor care trebuie să ajungă la Serată. Din punctul meu de vedere, ca şi al domnului Sava, ea răspunde intenţiilor noastre de a promova artiştii tineri. Merg împreună cu Alexandru la ea acasă, în Crângaşi, ca să selectăm lucrările. Aici constatăm că Rodica, neavând un atelier al ei, ci doar pe cel colectiv de pe strada Speranţei, lucrează la domiciliu, claustrată în spaţiul restrictiv al unui apartament de bloc construit în anii “glorioşi” ai socialismului. Alexandru îmi spune, când ne pregătim de plecare, că e impresionat de sinceritatea şi spontaneitatea artistei. Or, el e foarte exigent, în primul rând cu sine, iar apoi cu toţi colegii de breaslă.

Studioul 1 al Televiziunii, februarie 1998
Ce idee credeţi că mi-a venit, cu puţin înainte de a stabili data participării Rodicăi Lomnăşan la Serată? Ei bine, influenţată de ideea că artiştii tineri trebuie ajutaţi să răzbată, îi vorbesc domnului Sava despre fiica prietenei mele Cornelia, Iulia Olteanu, studentă la pian pe atunci, în ultimul an. Nu-i spun decât că mie îmi place cum cântă Iulia şi că poate o invităm la Serată. Deja intru pe alt teritoriu şi nu vreau să forţez nota. După un timp scurt însă, domnul Sava îmi spune să o invit pe Iulia să cânte. Îmi cere un C.V. de-al ei şi în rest “merge pe mâna mea”, cum se zice. Se nimereşte ca Iulia Olteanu să fie invitată la această Serată la care participă şi Rodica Lomnăşan. Din nou o coincidenţă fericită. Şi ca întâmplarea să fie reuşită din toate punctele de vedere, invitatul domnului Sava e tânărul istoric ieşean Mihai Răzvan Ungureanu. Aşa a fost să fie.

În răstimpul pregătirilor de dinainte de emisiune, când eu şi Rodica panotăm lucrările în studio, iar Iulia Olteanu îşi repetă piesele la pianul din dotare, mă simt aproape inutilă la un moment dat, atât de bine reuşesc să comunice, să se înţeleagă şi să se ajute reciproc cele două tinere artiste. O să vă întrebaţi cum. Aşa, pur şi simplu, încurajându-se una pe alta sau făcând câte un gest aparent mărunt, de ajutor, care contribuie la stabilirea unei atmosfere de solidaritate în recele şi impersonalul studio al televiziunii. Iar eu mă simt foarte bine, ca un dirijor discret, din umbră, al evenimentelor. Nu vă temeţi, conştiinţa mea ştie că nu eu sunt, de fapt, dirijorul, ci el, amfitrionul tuturor întâlnirilor culturale pe care nu le-aş fi crezut niciodată posibile.
Mihai Răzvan Ungureanu, tânăr intelectual din oraşul de pe malul Bahluiului, este marea descoperire a lui Iosif Sava. Istoricul i-a fost student profesorului Alexandru Zub. Inevitabil, dialogul abordează şi un subiect mult iubit de Iosif Sava: Iaşiul natal. Mihai Răzvan Ungureanu străluceşte pur şi simplu, iar emisiunea are un tempo cu totul nou datorită vioiciunii ideilor comunicate, a legăturilor intelectuale şi afective care se înnoadă între cei doi colocutori, chiar sub ochii noştri.
Interludiile muzicale ale Iuliei Olteanu se succed şi ele cu repeziciune. Am emoţii şi pentru ea şi pentru mama ei care priveşte acum la televizor, cu sufletul la gură. Încerc să ghicesc ce crede Iosif Sava. După cum pot citi pe chipul lui, n-am dat greş cu Iulia intrând pe un teritoriu care nu-mi este familiar.

După discuţia despre Iaşi, un axis mundi pentru domnul Sava, amfitrionul nostru spune că în minutele următoare va avea loc al şaselea vernisaj în direct al Seratei. Apoi:
– Nici la Oxford n-au loc asemenea serate, ce părere aveţi, domnule Mihai Ungureanu? Luiza, spuneţi cine este Rodica Lomnăşan?
– Rodica Lomnăşan a absolvit facultatea acum doi ani şi se trage din Sibiu!
– Auziţi domnule Ungureanu, ce termen cu parfum de istorie, “se trage”!
– Doar despre istorie vorbim, completez eu.
– De ce n-am auzit nimic până acum despre Rodica Lomnăşan? De ce nu se scrie despre ea?
– Vă contrazic, eu însămi am scris şi au mai scris şi alţii, dar Rodica e la început de drum şi artiştii tineri nu sunt prea mult luaţi în seamă. Presa şi critica se ocupă cu predilecţie de aceiaşi cinci-şase artişti-vedete. Ei au acces la premii, burse, tabere. Cei tineri n-au nici măcar ateliere.
Reţeta e de acum simplă, după cum v-aţi dat probabil seama: Iosif Sava lansează provocarea întrebând de ce nu e cunoscut cutare artist, iar eu trec la atac şi spun lucrurilor inacceptabile pe nume. Credeţi-mă că nu e nimic premeditat! Mai degrabă, domnul Sava a intuit disponibilitatea mea de rosti, cu orice risc, ceea ce cred. Nimic nu-mi face o plăcere mai mare şi nu mă eliberează de tenebre, decât acest curaj, al unei timide fără leac, de a spune ceva ce alţii nici n-au curajul să gândească.
Vorbesc apoi despre subiectele abordate de Rodica Lomnăşan în lucrările ei, majoritatea fiind dintre cele prezentate cu ocazia primei ei expoziţii personale, la Galeria Căminul Artei. Spun că în spatele fiecărei lucrări se ascund sute de schiţe şi domnul Sava zice că nu interesează asta ci doar ceea ce se vede.
Uşor timorată, Rodica spune şi ea ceva despre tehnica în care lucrează. Momentul nostru se încheie cu afirmaţia plină de satisfacţie a lui Iosif Sava:
– Ce de trotiluri am lansat noi în emisiunea aceasta!

Emisiunea se termină şi toată lumea e mulţumită. Acasă, pe Pache Protopopescu, ne aşteaptă Cornelia Olteanu care-mi spune că apariţia Iuliei în emisiunea lui Iosif Sava este cea mai mare bucurie din viaţa ei.