Încurcate sunt cărările vieţii, uneori. Înainte de Basarabi şi chiar mult înainte de debutul vernisajul în direct la Serată, eram interesată de activitatea unui fel de trio artistic destul de neobişnuit: graficiana Stela Lie, ceramistul George Dragomir şi pictorul Valeriu Pantilimon. Stela Lie le fusese celorlalţi doi, profesoară la facultate. Băieţii, în schimb, nu se ştiau decât din vedere. Ori de câte ori mă întâlneam cu unul dintre ei, venea vorba despre ceilalţi doi. Acum nici nu-mi mai amintesc pe cine am cunoscut mai întâi. Câteodată am senzaţia că pe toţi trei deodată, deşi sigur nu e aşa.
Stela Lie le era un fel de mentor şi lui George şi lui Valeriu. Permanent era cu ochii pe ei, gata să-i susţină şi să-i promoveze. Evident că, toţi trei au ajuns la Serată, căci asta părea dinainte scris.
În vara lui 1997 am mers la atelier la Stela Lie ca să fac un interviu cu ea pentru emisiunea Forme şi culori, ce rămăsese, cum v-am mai spus, pe mâna mea, timp de două ediţii. Am întrebat-o dacă se consideră grafician sau pictor iar răspunsul ei a fost tranşant:
– Desenez cu pensula.
Nu-i ştiam lucrările încă, în afară de grafica pentru volumul Arta Popescu, pe care mi-l făcuse cadou George Dragomir. Imediat după interviu am filmat şi expoziţia Stelei Lie, recent vernisată la Centrul Cultural Maghiar. Expunea împreună cu sculptorul Tibor Kolozsi şi abia atunci am înţeles cum vine “să desenezi cu pensula”.
Pictura şi grafica Stelei Lie evocă mai ales interioare de casă, de atelier, colţişoare intime de grădină. Artista stabileşte o relaţie specială cu obiectele mici, umile, prozaice. Fâşii de contingent, fragmente de impresii sunt transfigurate plastic spre a reface o lume care a fost cândva exterioară şi care, în ciuda eroziunii implacabile a timpului, a devenit loc stabil în geografia sa sufletească. Nimic solemn în lucrările Stelei Lie. Ele păstrează nealterată bucuria jocului, a glumei, a farsei la care privitorul e chemat să devină complice.
Constat că, într-adevăr, Stela refuză graniţele restrictive ale unui singur limbaj. Mai mult, nu e dintre cei care se tem de kitsch, ci dintre cei care-şi dau seama că nu putem face altceva decât să-l recuperăm, adăugându-i înţelegere şi conotaţii afective. Uneori, în mod deliberat, lucrările Stelei Lie amintesc de păretarele casei ţărăneşti. Au chiar şi câte un text inserat.
Artista ne propune de fapt să privim şi altfel ceea ce ne înconjoară, cu un ochi mai inocent, pentru că mărunţişurile din imediata noastră apropiere trăiesc tăcut o viaţă asemănătoare cu a noastră.
Stela Lie e bănăţeancă şi lucrările ei poartă o amprentă culturală specifică zonei natale. Compoziţiile ei sugerează amestecul de habitudini, credinţe şi limbi de la ea de acasă, de la Lugoj. Nu e grafică propriu-zisă ceea ce face Stela. E mai curând colaj, în sensul de mixtură de tehnici. Şi cu toate acestea, simplitatea discursului şi a economia de mijloace m-au impresionat de la început.
Reportajul a fost difuzat pe canalul 2 al televiziunii şi toată lumea a fost mulţumită. Ne-am mai revăzut de câteva ori şi evident, i-a venit rândul să fie invitată la Serată. Am vizitat-o şi acasă, unde lucrează cel mai mult, şi mi-am amintit că în interviu, spunea că, pentru a se apuca de lucru, trebuie mai întâi să-şi organizeze ambianţa. Aşa am păşit într-un cămin luminos şi cald, unde fiecare colţişor părea pregătit să-şi transfere obiectele, cu tot cu farmecul lor discret, într-un tablou semnat Stela Lie. Serata la care a participat ea a fost, printre puţinele înregistrate şi difuzate în timp ce domnul Sava se afla într-o călătorie în străinătate.
Studioul 1 al Televiziunii, aprilie 1998
Nu ştiu cum e să filmezi o Serată cu vernisaj pentru că, până acum, puţinele la care am participat au fost în direct. Culmea e că am mai multe emoţii decât de obicei. Mă gândesc că, dacă ne bâlbâim cumva sau spunem prostii, relaxaţi că nu suntem în direct, va trebui să reluăm şi va urma corvoada montajului, ocazie cu care se va observa că lipseşte spontaneitatea ce-mi devenise deja familiară.
E invitat profesorul Claude Nicolau, fiul academicianului Ştefan Nicolau. A venit în România pentru o perioadă foarte scurtă. Ca şi tatăl său, e o personalitate de seamă a ştiinţei româneşti. Nu prea am idee cum se va lega subiectul emisiunii cu arta plastică. Îl mai auzisem pe domnul Sava spunând şi că e o emisiune delicată, pentru care s-ar putea să tragă ceva ponoase. În sfârşit, până la începerea înregistrării, totul decurge obişnuit: lucrări montate în studio, lumini puse, ultimele sumare indicaţii de regie. Domnul Sava apare cu invitatul, se aşează la pupitru şi, surpriză, îi spune Iolandei Miricioiu că emisiunea se va filma ca şi cum ar fi în direct. Fără nici o pauză, mai ales că are doar 90 de minute la dispoziţie.
Mai are ca invitată o fetiţă care urmează să cânte la pian. Copila e timorată şi zgribulită în rochiţa ei de concert. Stela o ia imediat sub aripa ei ocrotitoare şi emisiunea începe.
Cred că de când eram copil n-am mai plutit aşa pe aripile poveştii. Claude Nicolau îşi aminteşte de o copilărie fabuloasă, de anii tinereţii, de familie, de tradiţii, de felul în care s-a format ca intelectual şi om de ştiinţă. Vorbeşte perfect româneşte şi încă alte şase limbi, după cum ne mărturiseşte. Dialogul alunecă apoi spre analizarea unor spaţii culturale. Vorbesc mult despre Mitteleuropa. Suntem de-a dreptul fascinaţi. Domnul Sava e fericit. Are aproape întotdeauna interlocutori de seamă, dar Claude Nicolau e cu totul special. A văzut toată lumea şi nu degeaba, mai ales că are şi harul de a-şi povesti călătoriile. Iar eu, cum n-am păşit în viaţa mea peste graniţele ţării, mă plimb cu gândul peste tot, mai să uit că am totuşi o treabă de făcut în emisiune.
Dialogul se întrerupe pentru interludiile muzicale ale micuţei pianiste. Nu ştiu ce-i vine domnului Sava să o dojenească. Că de ce nu vorbeşte mai tare?, de ce îi e frig?, de ce e aşa grăsuţă? La ultima remarcă o văd pe Stela că se crispează, dar apoi îi poartă de grijă fetiţei cu mai multă atenţie.
Spre sfârşitul înregistrării, vine şi rândul meu să o prezint pe Stela Lie. Şi ca întotdeauna când mă inspiră invitatul, am limbariţă. Spun ceva despre originile bănăţene ale Stelei şi atât îi trebuie domnului Sava ca să intervină. Stela îi răspunde calm, cu simplitate şi la obiect, legându-se de discuţia cu Claude Nicolau despre Mitteleuropa. Intervine şi profesorul, iar domnul Sava mă întreabă dacă-mi place Claude Nicolau şi de unde cred că-i vine farmecul. Îi răspund că din normalitate, ceea ce ne lipseşte nouă cu desăvârşire. Asupra acestui punct cădem cu toţii de acord. Eu mă simt ca la o reuniune de prieteni dragi, pe care nu i-ai văzut demult şi de la care ai multe de aflat.
Emisiunea se termină într-o atmosferă de caldă cordialitate şi parcă toţi ne-am îmbogăţit subit cu bunuri ce nu pot fi nici vândute, nici cumpărate. Ne luăm rămas bun, dar Stela nu-l iartă pe Iosif Sava. Îi reproşează că a rănit-o pe fetiţă, spunându-i că-i cam grăsuţă. A doua zi, domnul Sava îmi pune în braţe cele două casete cu înregistrarea şi mă trimite în viteză la montaj, să scot bucăţica împricinată. Mă chinui ceva, dar nu se observă tăietura. Cred că nici el n-a dormit bine azi noapte. Restul e totul exact ca în direct.