ION IRIMESCU, GABREL BABAN ŞI ANTON COSTÎN
Într-o zi, fără nici o legătură cu Serata, domnul Sava mă întreabă ce părere am despre Iaşi. Îi spun că n-am ajuns la Iaşi niciodată şi replica lui sună necruţător:
– Ce intelectual e acela care n-a văzut Iaşiul!?
Mă consolez singură, spunându-mi că nu le poţi vedea pe toate, cum nu le poţi şti pe toate şi uit episodul destul de repede. Ce să mai zic de faptul că nu văzusem niciodată o capitală europeană, că nu fusesem niciodată în străinătate? Erau frustrări de-ale mele, strict personale, şi nu doream să dezvolt un asemenea subiect.
Nu trece mult timp şi Georgeta Drimala, secretarul nostru general de redacţie, pe atunci, mă anunţă că trebuie să plecăm în deplasare la Fălticeni spre a pregăti două Serate care urmează să fie înregistrate acolo. Una dintre ele este dedicată aniversării a 95 de ani, pe care-i va împlini Ion Irimescu, la sfârşitul lunii februarie.
Plecăm în Bucovina cu trenul. La Suceava şi la mânăstirile din nord fusesem deja, la Fălticeni niciodată. A doua zi, dis de dimineaţă, ne întoarcem de la Fălticeni la Suceava unde, cu mare pompă, are loc o aniversare Ion Irimescu, ce-mi aminteşte de „epoca de aur”. Festivismul ne caracterizează încă din plin, fiind de fapt una dintre maladiile incurabile ale unei ţări aflate cincizeci de ani sub comunism. Singurul moment cu adevărat emoţionant este vocea în direct a nonagenarului sculptor care, neputând participa la ceremonie, transmite în direct un mesaj prin postul Radio România Cultural celor adunaţi la Suceava să-l celebreze. Maestrul rosteşte o frază definitorie: „Tot ceea ce se află în Muzeul Irimescu mă reprezintă pe mine”. Filmăm cu echipă de la TVR Iaşi. Fac cunoştinţă cu istoricul şi criticul de artă Constantin Prut şi cu scriitorul Grigore Ilisei, un apropiat al domnului Sava. După consumarea evenimentului, ne întoarcem la Fălticeni să pregătim emisiunile. Vor avea loc la Muzeul Irimescu peste două zile.
Fălticeni, februarie 1998
Domnul Sava e la Iaşi şi urmează să vină atunci când, din punct de vedere logistic şi tehnic, totul e pregătit. Cum n-am prea multe de făcut în aceste zile, în afară de prospecţie pentru emisiunile pe care le pregătim, vizitez dulcele târguşor al Fălticenilor şi constat cât de încet se scurge timpul aici. Suntem plimbaţi şi la cimitir, să vedem unde odihnesc mai marii oraşului şi unde sculptorul Irimescu şi-a pregătit locul de veci. Asta ca să ştim de ce e aniversat cu atâta fast... Ideea nu mi se pare prea inspirată, aşa încât mă decid să vizitez Muzeul Irimescu, în linişte, să-i văd opera de o viaţă adunată cu mare trudă în această clădire frumoasă.
Până prind eu momentul de pace, când să circul nestingherită prin muzeu, descopăr, în incinta aceleiaşi clădiri, o galerie de artă. Şi în galerie o expoziţie de pictură. Autorii sunt doi artişti fălticeneni: Gabrel Baban şi Anton Costîn. Privesc şi nu-mi vine să cred: pictură adevărată aici, într-un colţ uitat de lume. Pictură care se racordează direct la tradiţia românească interbelică: subiect, compoziţie, culoare, stare, totul. Şi asta după ce constatasem că în Bucureşti rar mai vezi pictură de soi, avalanşa de kitsch amestecat cu experiment fiind un fel de notă dominantă a plasticii contemporane.
Cum nu reuşesc niciodată să-mi ascund nici entuziasmul, nici deziluzia, încep să întreb în stânga şi în dreapta cine sunt artiştii şi cum pot vorbi cu ei cât mai degrabă. Îmi bâzâie insistent în cap o idee pe care n-o pot reprima. Cineva, nu mai ştiu cine, că veştile circulă repede într-un oraş mic, mi-i aduce repede la „vizionare” pe cei doi pictori pur sânge moldovenesc. Unul mai scund şi mai îndesat, liniştit şi sfătos, Gabrel Baban, celălalt un lungan hâtru şi ironic, Anton Costîn. Ne împrietenim în doi timpi şi trei mişcări. Mergem prin expoziţie, îmi explică ce e cu lucrările lor. Aflu că amândoi sunt profesori de desen la Fălticeni. Anton spune că, în lipsa altui model, îi pozează propria soţie. E o soţie frumoasă, ca şi lucrările lui. Mai pictează şi naturi statice, cu multă atmosferă încorporată şi un... Autoportret cu ciudă.
– De ce cu ciudă?, vreau eu neapărat să aflu.
– Cu ciudă, că altceva nu ştiu să fac, decât să pictez. M-am dus la ţară, la părinţii mei, şi mi-am instalat şevaletul în uliţă, la peisaj. Când m-a văzut taică-meu, şi-a pus mâinile în cap:
– Bine mă, lumea crapă de treabă, iar tu stai aici, te holbezi şi pierzi vremea?!
Mai aflu şi că Anton, ca şi colegul lui, Baban, a terminat facultatea la Iaşi. Iar Anton a mers apoi la Bucureşti, unde a absolvit şi facultatea de muzeologie, istoria artei de astăzi. Însă asta a fost demult, înainte de 1989. De atunci nici n-a mai trecut prin capitală.
– Cum, n-aţi fost în Bucureşti după Revoluţie?, mă minunez eu.
– Nu, ce să văd?
Aici, artistul grăieşte, într-un fel, adevărul. Ştiu că se referă mai mult la pictură, când spune că nu prea are ce vedea. În rest, chiar aşa, ce noutăţi i-ar putea oferi Bucureştiul postcomunist? Firme şi reclame luminoase care exaltă mizeria, poluarea şi decăderea oraşului ce fusese cândva „Micul Paris”, buticuri unde se vinde orice, de la şireturi la televizoare, străzi rupte şi aurolaci ieşiţi la suprafaţă. Măcar la Fălticeni, aerul e curat şi lumea liniştită. Iar el îşi vede de treabă: îi învaţă pe copiii altora să deseneze, îi creşte pe ai lui personali şi pictează, pictează, că oricum altceva mai bun nu ştie să facă...
Gabriel Baban pare să fie puţin mai în vârstă decât Anton. Se vede şi în pictura lui, de un echilibru desăvârşit. Nici unul dintre cei doi artişti n-are complexe provinciale. În timp ce Anton e mai atras de portret şi natură statică, Gabrel e preocupat de peisaj. Subiectele lui preferate sunt: ocolul din răslogi, casele ţărăneşti de lemn, elemente de arhitectură tradiţională, pajiştile Bucovinei. În timp ce pictura lui Anton Costîn e mai nervoasă, mai neliniştită, cea a lui Gabriel Baban trăieşte în zodia apolinicului. În spatele caselor pictate de el începe cosmosul mare, un spaţiu infinit, eliberat de tortura contingentului. Sunt convinsă că cei doi pictori n-au habar de trans-avangardă, de arta video, instalaţie şi performance, dar, uite că arta nu stă în loc din cauza asta. Ori poate mă înşel eu, ei ştiu de teoriile artistice la modă, dar puţin le pasă. Îmi las dilema nerezolvată şi le propun să schimbăm numere de telefon. Ideea de care vă vorbeam, persistă, dar nu sunt chiar de capul meu, să iau singură decizii. Apoi, Gabrel Baban mă invită în oraş să văd cele cinci lucrări de artă monumentală realizate de el şi de care e foarte mândru.
După amiaza zilei următoare o dedic vizitei propriu-zise prin muzeu. Directorul acestuia, Gheorghe Dăscălescu mă lasă în voia mea, să admir piesele expuse. Acum e totul în regulă. Aparatura e instalată în sala de la parter şi mai trebuie doar să vină domnul Sava cu invitaţii, ca să putem începe înregistrările. Stau câteva ore în Muzeul Irimescu, privind cu atenţie fiecare lucrare. Patrimoniul lui e bogat: peste 300 de sculpturi, 1000 de desene şi studii. Vizitatorul are posibilitatea să vadă tot ce a creat un artist, de-a lungul unei vieţi îndelungate, să observe etape de creaţie, stiluri, tehnici. Ion Irimescu a exploatat în sculptura lui toate materialele: bronz, cu predilecţie, piatră, lemn, teracotă. Tematica abordată de artist e şi ea bogată: societate, comandă politică, mitologie, religie, istorie, umanitate în sens larg. Chipul şi trupul uman rămân însă în centrul preocupărilor. Tratarea lor e diversă, mergând de la clasicismul de factură greacă sau romană al unor portrete şi autoportrete, până la modernitatea care contopeşte influenţele unor Brâncuşi, Bourdelle, Rodin sau Henry Moore. Frecvent prezentă ca motiv e maternitatea, cu accent asupra osmozei mamă-fiu. Deşi e figurativă prin excelenţă, nu se poate vorbi de realism în creaţia lui Ion Irimescu. Nici măcar în lucrările din deceniile cinci şi şase, care răspund cu precădere comenzii social-politice. Ele nu sunt, de fapt, realiste, în pofida realismului socialist care a desfigurat, o bună perioadă de timp, cultura românească. Uneori, doar titlurile lucrărilor răspund comenzii. Bustul Sudoriţei, amplasat neinspirat într-un ungher întunecos al muzeului, e un amestec monumental de virilitate şi feminitate mai degrabă simbolic, susţinut de traiectoria ascendentă a privirii personajului. Orice sugestie de efort pe şantierele patriei dispare din compoziţie. Dar mai ştiu că Irimescu a fost şi „artist de curte”. A realizat portretele lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu. Nu e singurul. În acea epocă, artiştii, spre ruşinea lor, se îngrămădeau să execute comandă politică. Dar, din moment ce Irimescu a spus că tot ce e în muzeu îl reprezintă, n-ar fi trebuit să fie expuse şi portretele cu pricina? Ele sunt, oricât le-ar renega ulterior un artist, parte a biografiei lui şi parte a istoriei recente.
Condiţia artistului e şi ea sugerată într-o lucrare de bronz, de mari dimensiuni, cu titlul Sculptorul. Smerit şi profetic, acest personaj îşi mărturiseşte menirea creatoare într-o formă anatomică hieratică.
Ajung în camera din hotelul unde sunt cazată. Mă căznesc să adorm. Degeaba. Tot ce am văzut în Muzeul Irimescu revine obsesiv pe retina memoriei. Mă foiesc şi mă gândesc. Iau pastile să dorm. Nimic. Şi abia atunci îmi vine ideea salvatoare: caut o hârtie şi un pix şi încep să scriu despre ce am văzut. Disec, punct cu punct fiecare lucrare care m-a impresionat şi fiecare impresie proaspătă, lăsată de creaţia lui Irimescu. Sigur îmi va servi la ceva, cândva. Doar aşa mă liniştesc şi adorm, ca să fiu validă a doua zi, când va veni domnul Sava, pus pe fapte mari.
Şi domnul Sava vine radios, însoţit de doamna sa şi de prietenii ieşeni. Se discută ultimele detalii înainte de începerea înregistrării. Prima dintre cele două Serate e dedicată lui Ion Irimescu, evident. Invitaţi sunt mulţi, nici nu-i mai ţin minte pe toţi, dar ştiu că participă Gheorghe Dăscălescu, directorul muzeului, pictorul Dan Hatmanu, un critic de artă mai obscur, cel puţin pentru mine, un domn în vârstă, simpatic, un fel de cărturar local şi scriitorul Grigore Ilisei. La un moment dat, disperare mare: n-avem machiaj. Domnul Sava se nelinişteşte, ba chiar se enervează. Îi ofer, cu naturaleţe, fondul meu de ten şi problema se rezolvă. Apoi:
– Luiza, mata unde o să stai?
– La ce să stau?
– La emisiune.
– Cum adică, intru şi eu?
– Dar mata ce credeai?
– Dar n-am artist invitat.
– Cum nu, dar Irimescu ce e? Nu e invitatul nostru?
– Păi, nu e aici.
– Sigur că nu e aici. O să-l prezinţi în lipsă.
Înţelegeţi acum de ce avusesem eu insomnii cu o noapte înainte? În fond mă pregătisem, fără să ştiu, pentru prima dintre Seratele de la Fălticeni. Şi evenimentele se succed în acelaşi ritm. Vine lumea, se aşează în cadru, se dau sumare indicaţii de regie (se filmează cu carul), încep discuţiile despre Irimescu. Cam pe lângă subiect, din punctul meu de vedere. Cel puţin în privinţa unei analize pertinente a operei artistului. Mă ambalez şi încep să fierb. Mi se pare că trebuie pusă altfel problema şi aştept să-şi aducă domnul Sava aminte de mine şi să-mi dea cuvântul. O face, negreşit. Niciodată nu uită de mine, de fapt. Şi eu încep să spun cam tot ce mă frământase noaptea, după întâlnirea „privată” cu opera lui Irimescu. În primul rând că aceasta trebuie reevaluată. Că e o sinteză clasic-modern şi că analizarea ei trebuie să devină un capitol important al istoriografiei de artă. Apoi mă întreb retoric de ce trebuie „canonizat” artistul încă din timpul vieţii? Irimescu e contemporanul nostru şi trăieşte, slavă Domnului. Omagierea cu surle şi tobe înseamnă cealaltă extremă. Noi ori îi uităm complet pe artişti, ori îi celebrăm ca pe nişte zei, în defavoarea lor până la urmă. Mai spun că am avut senzaţia unei abstractizări a omului, cu ocazia manifestărilor aniversare (era cât pe ce să zic comemorative). Şi, la sfârşit, ca să fie tacâmul complet, îmi exprim nemulţumirea că muzeul nu expune şi statuile cu Ceauşeştii, că nu le pune la vedere pe cele cu tematică realist-socialistă, mai ales că, acestea din urmă, în ciuda subiectului, mi se par foarte valoroase din punct de vedere plastic. O altă problemă pe care o pun este că instituţia unde are loc această Serată n-ar trebui să se numească muzeu, ci galerie sau colecţie, pentru că artistul trăieşte şi poate va mai crea.
Monologul meu, desfăşurat mai spre sfârşitul emisiunii, ia sfârşit. Domnul Sava zice ceva laudativ la adresa mea (rămâne să văd dacă e sincer sau de complezenţă) şi emisiunea se termină. Poate am fost prea agresivă, dar trebuia să spun ce cred. Nici o problemă, se pare. Domnul Sava îmi zâmbeşte şi cred că e mulţumit de emisiune, în ansamblu. Mă laudă şi după.
– Secolul XX salută secolul XXI!, îmi spune, întinzându-mi mâna, domnul mai vârstnic, de prin partea locului, care fusese invitat la Serată.
Îmi fac mea culpa că i-am uitat complet numele. Şi mă duc la hotel să mă distrez de una singură de salutul acesta neobişnuit.
Apoi, mai târziu, stând de vorbă cu domnul Sava despre următoarea Serată, îi povestesc întâlnirea cu cei doi pictori locali, Costîn şi Baban, şi-i spun că m-a dezarmat sinceritatea lor, că mi-au plăcut şi ca artişti.
– Păi, vezi, tot n-ai mata artişti invitaţi nici pentru Serata de mâine.
V-aţi dat precis seama că asta era ideea care nu-mi dădea pace, de când stătusem de vorbă cu ei şi le văzusem expoziţia.
– Dar, îi spun eu domnului Sava, nu ştiu cum o să facem cadrul scenografic. Lucrările lor sunt într-o altă sală a muzeului, nu în cea în care filmăm noi.
– Foarte simplu, veţi sta toţi trei în galerie şi când anunţăm vernisajul Seratei, se va face comutarea, din car, în sala cu expoziţia.
Zis şi făcut. Îi convoc pe cei doi pictori. Răspund bucuroşi la invitaţie. Ne instalăm în galerie.
Din nou mă chinuie un lapsus îngrozitor. Dintre invitaţii acestei Serate mai ţin minte doar numele lui Arthur Gorovei. Se vorbeşte despre istorie, despre cultura şi arta Moldovei. Spiritele sunt aprinse. Noi, din galerie, urmărim într-un monitor desfăşurarea emisiunii. Gabrel Baban e mai emoţionat parcă şi mai tăcut. Anton, în schimb, a venit cu hârtie şi creioane colorate şi ne face portretele tuturor celor din galerie. Evident, şi pe al meu. Desenează unul şi nu e mulţumit. Se apucă de al doilea. Ne vine rândul la vorbit. Îi prezint fără nici un trac, pe cei doi pictori, fără a uita să adaug că Anton Costîn e un moldovean hâtru şi că acest lucru e vizibil şi în pictura lui, mai ales în Autoportretul cu ciudă. Oricum, ideea e că n-ar strica să fie cunoscută şi în capitală arta acestor doi neştiuţi urmaşi ai interbelicilor.
Când îi vine lui Anton vremea să adauge ceva, spune povestea cu pictatul pe uliţa satului Lămăşeni şi cu tatăl său, ca răspuns la întrebarea de ce nu se simte foarte atras de peisaj. Efectul scontat e obţinut pe loc. Emisiunea pare reuşită. Mă despart de Baban şi Costîn cu promisiuni de revedere. Capăt şi două portrete, realizate chiar în timpul emisiunii. Pentru mine au o valoare inestimabilă. Nu pentru că seamănă, cât de cât, cu mine, ci pentru că au fost făcute atunci...
Când ajung în Bucureşti scriu o cronică despre expoziţia de la Fălticeni pe care o public în Azi Literar. Corespondez cu Anton Costîn multă vreme după aceea. Îmi mulţumeşte pentru cinstitul articol din revistă, unde subliniam că cei doi artişti nu sunt deloc originali, dar tocmai de aceea pictura lor ne lasă speranţe că arta se autogenerează. În Bucureşti însă, artistul moldovean cu nevastă frumoasă, copiii lui şi copiii altora pe cap, n-a ajuns nici în ziua de azi.
Mâine plecăm din Fălticeni spre Bucureşti cu două Serate înregistrate şi un material amplu cu Ion Irimescu. Îl întreb pe domnul Sava dacă de data aceasta călătorim împreună. Surpriză: da, mergem cu maşina împreună, însă nu direct la Bucureşti. Ne oprim o noapte la Iaşi. Dimineaţa, el va merge la televiziunea locală, fiind invitat la o emisiune iar eu, împreună cu doamna Dascălu, soţia sa, vom vizita Iaşiul. Clar şi fără discuţii.
Iaşi, februarie 1998
Ne instalăm la Hotel Traian. Eu, cu chiu cu vai, fiindcă nu se ştia de venirea mea şi nu-mi rezervase nimeni cameră. Domnul Sava are apartamentul lui în acest hotel. Aici trage întotdeauna, când se întoarce acasă, în Iaşiul natal. În sfârşit, problema mea se rezolvă.
Doamna Dascălu mă invită să văd apartamentul maestrului. Îl găsesc scriind de zor, deşi e trecut de miezul nopţii. Îmi explică că nu trebuie să ne pierdem prea mult timp din viaţă cu dormitul. El însuşi doarme doar câteva ore pe noapte. Să-mi intre bine în cap că viaţa e scurtă şi nu trebuie dormită. Sfaturile domnului Sava au, pe moment, efect contrar, de somnifer. Urc la mansardă, unde se găsise cu greu un loc pentru mine, o trezesc pe necunoscuta cu care trebuie să împart camera şi cad frântă de oboseală, până a doua zi de dimineaţă.
Dimineaţa, mergând cu doamna Dascălu prin minunea de Iaşi, îmi dau seama de sensul cuvintelor lui Iosif Sava. Într-adevăr, n-ai voie, ca intelectual, să nu cunoşti acest oraş. Să nu intri în Biserica Trei Ierarhi, în Palatul Culturii, în Parcul Copoului, în Universitate, în Golia şi în câte altele. Vizitarea fiecărui monument al Iaşiului istoric înseamnă o experienţă în sine. Timp să ai să le vezi. Vizităm cât ne permite timpul, fiindcă astăzi trebuie să ne întoarcem acasă. Nu se mai poate. Crow, câinele domnului Sava e dat în plasament la un fel de azil de noapte pentru patrupede. Şi trebuie luat repede de acolo.
Plecăm. Eu sunt încă năucă de experienţa celor cinci zile petrecute în Moldova. Parcă am stat o lună pe aici. Domnul Sava şi cu mine ne aşezăm pe bancheta din spate. Iulică, şoferul, o are în dreapta pe doamna Dascălu. Călătoria e veselă. Domnul Sava scoate sandwich-uri dintr-o pungă şi mă îndeamnă să mănânc. Scoate mere din altă pungă şi iar mă îndeamnă. Scoate şi o sticlă cu vin, pune într-un pahar şi-mi oferă. Eu fac nazuri, aşa doar să nu creez impresie proastă, dar îl beau până la urmă.
– Ei, dacă era colega matale de la arte vizuale, până acum golea o sticlă!, mai zice domnul Sava firoscos. Nu ştiu de cine vorbeşte şi nici nu vreau, dar mă amuză.
Propune să oprim la Focşani, să cumpărăm vin de la vânzătorii de pe marginea drumului. Zice să duc şi eu acasă, la ai mei. Ajungem pe înserat în oraşul licorilor şi oprim la ieşire. Domnul Sava mă conduce, de braţ, spre tarabele cu multe soiuri de vin. Unul dintre vânzători exclamă:
– Uitaţi-l pe domnul de la televiziune!
Domnul Sava priveşte mirat în stânga, în dreapta, apoi spre mine:
– A, nu, doamna e de la televiziune!
Am revenit la Iaşi de mai multe ori după aceea. Am aprofundat oraşul. Dar, ce nedrept, niciodată n-am mai putut veni cu domnul Sava la el acasă! Şi ştiu că avea o mulţime de lucruri să-mi arate...