Pe măsură ce trece timpul, mă conving că întâmplări, aparent fără legătură, şi oameni pe care-i întâlneşti la un moment dat accidental fac parte dintr-un scenariu amplu, dinainte scris, şi care aşteaptă să fie cândva pus în operă. Aici, Dumnezeu ne lasă partea noastră de libertate şi de inventivitate. Primeşti de-a gata toate datele, cadrele disparate, uneori şi replici parcă gata scrise. Nu mai spun că şi subiectul există dinainte. Nu-ţi rămâne decât să recompui scenele, să le înseriezi într-o anumită succesiune şi spectacolul e gata. El face parte din viaţă. E chiar o felie semnificativă din ea. Trebuie doar să intuieşti că ai fost ales pentru treaba asta şi să vrei să devii regizorul spectacolului. Abia atunci primeşti tot ajutorul providenţei şi te miri, la fiecare pas, că ceea ce părea imposibil sau inimaginabil acum un an, o lună sau o zi, se transformă în realitate astăzi.
Pe Mihai Istudor l-am cunoscut tot în vara lui 1997 la simpozionul Hamangia de la Constanţa. Mi-l amintesc boem şi jovial, puţin sfătos cu cei mai tineri, gata să povestească cum intervine asupra materialului de sculptură. Era mulţumit că fuseseră invitaţi şi sculptori să participe la un simpozion de ceramică. A stat de vorbă mai mult cu Alexandru, pe care-l ştia mai demult. Ulterior, Alexandru mi-a povestit că-l cunoaşte pe Istudor din prima lui tabără de sculptură, la Măgura. Alexandru era proaspăt absolvent, venit pentru prima dată printre maeştri. Se simţea departe de lume şi înspăimântat de perspectiva de a realiza, într-un timp determinat, o lucrare de sculptură în piatră, de mari dimensiuni. În plus, îl timorau confraţii mai vârstnici, unul mai artist şi mai ţâfnos decât altul. Mihai Istudor l-a luat atunci deoparte şi i-a spus că n-are de ce să intre în panică şi nici de ce să se grăbească. Lucrurile aveau să se întâmple, într-un fel sau altul dar se vor sfârşi cu bine. Aşa a şi fost. Alexandru şi-a intrat repede în mână şi, ajutat de Mihai, a trecut cu bine de această primă confruntare cu arta şi maeştrii ei.
În primăvara lui 1998, Alexandru mi-a amintit de Mihai Istudor şi mi-a sugerat că ar trebui să se numere şi el printre invitaţii Seratei. L-am căutat şi ritualul a curs după regulile deja împământenite: vizita la atelier, pe Strada 11 Iunie, lângă Mitropolie, asigurările de simpatie faţă de Serată şi de domnul Sava, vizionarea lucrărilor artistului.
Un cerebral, Mihai Istudor e înclinat spre esenţializarea formelor şi spre exploatarea masivităţii volumelor. M-am bucurat din plin de prezenţa, în tot atelierul, a desenelor la care ţine în mod special. Sculptorul construieşte în spaţiu şi prin urmare nu-şi poate permite atât de multe “licenţe”, ca pictorul. Undeva, în plină exprimare a artisticităţii, trebuie să intervină rigoarea, ştiinţa anatomiei şi a rezistenţei materialului. Sculptorul trebuie să ştie exact ce formă va avea reprezentarea în trei dimensiuni pe care o proiectează în desen. Şi nu trebuie să fie luat prin surprindere de capriciile materialului. Dacă nu şi-a însuşit corect regulile meşteşugului, materialul îl trădează, mai devreme sau mai târziu. Iar lemnul e cel mai vulnerabil, pentru că e viu, şi sculptorul nu trebuie să-i ia viaţa, ci doar să i-o transforme într-o altă formă de existenţă. Mihai Istudor nu e străin de nimic din toate acestea.
Trei lucrări masive, din lemn, un ciclu cum spune el, botezat Tată şi fiu, tronează în mijlocul atelierului. Intervenţia asupra materialului pare minimală, frustă, în lungimea buşteanului lăsat să exalte mai degrabă forma naturală decât inovaţiile sculptorului. Artistul a intervenit doar asupra cojii, a suprafeţei, pe care a patinat-o în multe feluri. Lemnul este îmbinat cu metal şi efectul plastic vine din simplitate, din austeritatea volumelor lăsate să cucerească spaţiul înconjurător prin morfologia lor dată, preexistentă. Hotărâm ca aceste trei lucrări, împreună cu desenele şi cu autorul lor să vină la Serată, deşi dificultăţile de transport se arată evidente. Pentru ele, televiziunea pune la dispoziţie un camion şi apoi, braţe vânjoase de sculptori le mută temporar în studioul 3.
Studioul 3 al televiziunii, martie 1998
Serată regală. Sunt invitaţi regizorul Paul Barbăneagră şi etnologul Irina Nicolau. Ambii sunt şi scriitori. Tema discuţiei e creaţia. Din nou, creaţia. Cred că nimic nu l-a preocupat mai intens vreodată pe Iosif Sava. Frumuseţea născută din om, ca materializare a adevărului şi a binelui, ca o continuare a frumuseţii naturale, create de Marele Demiurg.
Înainte de începerea emisiunii atmosfera din studio e exuberantă.
– Aveţi grijă din ce unghi mă filmaţi, le spune Irina Nicolau operatorilor. Sunt urâtă ca o broască din Galapagos. Mereu spun că la televizor trebuie chemaţi oameni mai arătoşi. Auzi, dar aici chiar nu se fumează?, mă întreabă ea.
– Ba da, dar mai pe şest. Să mergem în cabina maşiniştilor.
– Nu pot să înţeleg, continuă Irina, de ce se interzice fumatul? Omul e singurul animal care fumează. Fumatul e un act social!
Şi apoi, trăgând cu sete din ţigară:
– I-am spus eu lui Popeasca (Ioana Popescu, colega ei de la Muzeul Ţăranului) că e ceva de capul tău şi precis că o să te vedem şi la faţă, într-o bună zi, la televizor. Îţi ţin pumnii!
– Îţi mulţumesc Irina. Dacă eşti şi tu alături, în studio, n-am nici un trac.
Iosif Sava îi cere de la început scuze Irinei Nicolau că va sta mai mult de vorbă cu Paul Barbăneagră căci el, fiind mai mult plecat, e mai greu de prins la emisiune. Irina acceptă cu seninătate postura de vioară a doua. Acum chiar n-am nici o spaimă între două surse de căldură, cum sunt, în fine, aşezată: în stânga Mihai Istudor, deschis şi fără emoţii, în dreapta Irina Nicolau, profesoara mea de etnologie, sarea vieţii, izvor inepuizabil de inteligenţă, spontaneitate şi bunăvoinţă. În prezenţa ei, nimeni nu e stânjenit. Nimeni nu ştie ca ea să sufle vânt în pânze şi să te lanseze la apă. E profesor adevărat, deşi ea susţine că n-are nici un fel de chemare pentru meseria asta.
Începe emisiunea. Paul Barbăneagră şi Iosif Sava discută despre creaţie, în general şi în particular, de pe poziţii conservatoare. Se tânguie ca doi pensionari de pierderea reperelor culturale autentice. E adevărat ce spun, dar prea sunt pesimişti. Din când în când, mai înfierează tânăra generaţie. Irina mustăceşte. Ştiu eu ce crede ea despre toate astea...
Dincolo de atitudine, dialogul celor doi colocutori e elevat, plin de informaţii interesante şi, mai ales, plin de căldură. Simt din nou cum vibrează studioul. Intervenţia Irinei e, ca întotdeauna, pertinentă, savuroasă, la obiect. Vorbeşte despre Muzeul Ţăranului Român şi Iosif Sava promite că va dedica acestei instituţii şi oamenilor ei o emisiune specială. Cine se gândea atunci că Iosif Sava va pleca dintre noi peste câteva luni, urmat apoi, din doi în doi ani, de Horia Bernea (în 2000) şi de Irina Nicolau (în 2002)?
Nici nu ştiu cum trece timpul şi când vine şi rândul nostru. Mă trezesc pur şi simplu vorbind, de parcă mi-ar sufla cineva din culise, despre tradiţia prelucrării lemnului, despre acest material miraculos, cu viaţă tăcută, pe care sculptorul nu-l mutilează şi nu-l anihilează, dacă-şi respectă meşteşugul. Şi Mihai Istudor e unul dintre aceşti sculptori. Iar dovada e în faţa ochilor noştri. De la desen la forma în spaţiu se descrie traiectoria sinuoasă urmată de artist, în dorinţa lui de a cunoaşte şi a face posibilă o altă formă de cunoaştere. Accentuez asupra unei moşteniri tradiţionale, atât în prelucrarea lemnului, cât şi în preluarea motivelor, la care apelează Istudor. Trag cu ochiul spre Irina. Îmi face un semn, nu prea discret, să-i dau înainte, că e de bine. Şi pe ceilalţi simt că i-am captat.
Vorbeşte şi Mihai Istudor articulat, calm, cu simplitate, despre vocaţia lui de sculptor şi despre motivaţia creaţiei lui. Am, ca niciodată, sentimentul unui vernisaj reuşit sută la sută pentru că am izbutit, mi se pare mie, să captez şi interesul celor aflaţi în faţa televizoarelor. Succesul emisiunii, în ansamblu, se confirmă ulterior.
În august 1998 am căutat înregistrarea acestei emisiuni, dorind să inserez momentul vernisajului în Serata Seratelor. Am găsit repede caseta, am fugit cu ea la piept să o vizionez. Emisiunea e foarte bine înregistrată, dar fără sunet. De la un capăt la altul.