Galeria virtuală Andrei Romocean
Moto: Mi-e frică de mâine ca de pânza albă!
În toamna lui 1997 revenisem pentru câteva zile de la Basarabi, în Bucureşti. La Galeria Simeza se anunţa mare vernisaj. Expoziţia, cu titlul Lady Di in memoriam, incita mai ales presa. Eu am ajuns la spartul târgului, la trataţia cu vin adică, ca să aflu că, de fapt, titlul expoziţiei n-avea nici o legătură cu expunerea şi că la vernisaj nu vorbise nimeni nimic despre artist şi opera lui.
Mai întâi privesc tablourile expuse, printre îmbrânceli şi înghioldeli, îmi plac, mă impresionează chiar, drept care intru în vorbă cu artistul. Îmi propun să scriu numaidecât o cronică.
Andrei Romocean e cunoscut, dar mai mult în străinătate. În România îl ştiu mai degrabă, boemii. Ceilalţi îl ignoră pentru că îl consideră nebun. Dar ar putea să fie şi altfel, artistul?
Îmi turuie rapid că îi iubeşte pe sculptori, că a dat de şapte ori la pictură şi că, în final, a absolvit secţia de metal (arte decorative):
– N-am terminat la pictură dar n-am terminat-o cu pictura!
Buni pictori şi metaliştii ăştia, îmi spun în sinea mea, apoi cu voce tare:
– Vreau să scriu o cronică despre expoziţia dumneavoastră.
– Scrie fetiţa mea ce vezi şi ce vrei! Eu nu vreau să te influenţez.
Pentru că titlul expoziţiei e un bluf, îmi dau seama că artistul se ţine de farse. Îmi explică că, dacă tot s-a nimerit să moară prinţesa când pregătea el expoziţia, s-a gândit să-i aducă şi el un modest omagiu. Palidă argumentaţie. Personajul e, într-adevăr, uşor sărit de pe fix, total neconvenţional şi turuie ca o moară neferecată. În schimb lucrările lui, dacă le priveşti cu atenţie, îţi dai seama că nu pot fi opera unui nebun. Pe cât de dezordonat şi de incoerent e Andrei Romocean omul, pe atât de riguros realizate sunt tablourile lui. E toată ordinea din lume în aceste compoziţii serioase ca o geometrie dar şi încărcate de o poezie irezistibilă.
Iubirea trupească, osmoza trupurilor de bărbat şi femeie, îl aduc pe om în stare îngerească. Aşa crede Andrei. În compoziţiile ample de pe simeze, îngeri înaripaţi şi sexuaţi îşi contopesc membrele diafane. Suprafeţele tablourilor sunt lucrate cu un rafinament de freschist. Lectura lucrărilor se poate face stratificat. Trebuie să le priveşti îndelung ca să le pătrunzi sensul şi să poţi fi sedus de forţa unei viziuni care-l posedă pe artist până la anihilare.
Plec uşor ameţită din expoziţie. De lucrări şi de turuiala continuă a lui Romocean. Ajung acasă şi mă pun pe scris. Articolul apare în Azi literar. I-l duc lui Andrei la galerie şi din acest moment, aşteptând o altă ocazie oferită de destin, scurta noastră relaţie se întrerupe pentru un timp nedeterminat.
În atelierul lui Ion Atanasiu, vorbind de una de alta, când vin să-l peţesc pentru Serată, aflu că Andrei Romocean are atelier în acelaşi imobil, pe Strada Şelari 13 şi tare mă mai bucur. Îl întreb pe Ion dacă maestrul e disponibil şi dacă se poate vorbi cu el:
– Şi încă cum!, îmi răspunde Ion. Stai că-l aduc aici imediat!
Îi dă telefon şi Andrei Romocean apare rapid, mă recunoaşte şi continuă discuţia de la galerie, de parcă o întrerupseserăm cu câteva minute în urmă. Mai mult, mă invită să cobor şi să-i vizitez atelierul. Şi nu mică mi-e surpriza. Scenografia atelierului de pictură e perfectă: divan, balansoar, şevalete, cafeluţa pusă la fiert pe plită, poze mai vechi sau mai noi, amintiri şi reflecţii de tip Romocean:
– Baba a murit, moşu’ trăieşte! (Baba e Corneliu Baba iar moşu’ e el, Romocean). Aşa le spun la toţi ăştia care cred că Romocean e nebun şi ratat. Uite aici, să-ţi arăt ce pictez! Şi scoate cu o iuţeală fulgerătoare pânze de prin toate cotloanele, le ia de pe rafturi şi le scutură de praf, le pune pe şevalet, reglează distanţele şi turuie necontenit. În faţa ochilor mei se suprapun reprezentări figurative, majoritatea antropomorfe, şi compoziţii abstracte. Unele mai reuşite decât altele. Toate lucrate cu minuţie, cu suprafeţe îndelung elaborate şi, ce e mai important, toate guvernate de o idee, de un sentiment sau de o intuiţie tăioasă în expresivitatea ei. Cel mai mult mă impresionează culoarea. Andrei Romocean, metalistul ăsta ratat, mare iubitor de sculptură, desenează ca un sculptor dar are şi un simţ al culorii şi o vocaţie a rafinamentului cromatic care explică foarte bine “de ce n-a terminat-o cu pictura”.
– Şi acum stai să-ţi arate moşu’ ce a pregătit pentru sponsori!
De undeva, din spatele unui dulap, scoate două pânze mari, le întoarce cu faţa şi le scutură. Să leşin! Două naturi statice cu flori, executate în manieră de Obor. Kitsch în toată regula:
– Le dau ce le place, că ei atât înţeleg din pictură!
– Andrei, mă lăsaţi să vă spun pe nume?
– Sigur, fetiţa mea.
– Andrei, vreau să te invit la Serată după Ion Atanasiu. Vreau să vii cu lucrări cu tot, să facem un vernisaj în direct.
– A, la Sava. De abia aştept. Am eu să-i spun câteva de mai demult. O să pot să vorbesc liber?
– Bineînţeles.
– S-a făcut! Dar tu să fii atentă la ce-ţi spune moşu’, că moşu’ e sătul de criticii ăştia care vând gogoşi. Să fii imparţială şi corectă. Să nu faci vreo nedreptate cuiva. Şi să-i spui lu’ sculptoru’, nemernicu’ (Alexandru) să-ţi facă portretul. Dacă nu, ţi-l fac eu. Ai figură de portret etc., etc.
Studioul 1 al Televiziunii, mai 1998
Am reuşit, în sfârşit, să aducem lucrările lui Andrei Romocean în studio. Le-a pregătit cu grijă, le-a împachetat şi le-a transportat cu propria maşină. Să nu păţească ceva. Andrei le ocroteşte ca pe copiii lui.
Am selectat lucrări din ciclurile Iubire magică, Maestrul şi modelul, Îngerul creaţiei. Dispuse în cadrul scenografic, ele arată la fel de bine ca la Simeza, unde le văzusem prima dată.
Îl surprind pe Andrei gata de atac. Tot ce-şi doreşte e să i se pună o întrebare. După aceea, mai greu poate fi oprit. Domnul Sava i-a invitat în seara aceasta pe regizorul Alexandru Darie, a cărui piesă recentă, 1789, face deja furori în Bucureşti, şi pe câţiva critici de teatru. Tema Seratei e Revoluţia franceză din perspectivă contemporană, Revoluţia franceză ca subiect al creaţiei artistice în general, şi al spectacolului de teatru, în particular.
Domnul Sava obişnuieşte să-i invite pe artişti, regizori, actori, muzicieni ori cineaşti, după ce le-a văzut spectacolele. Nu-i scapă nimic, nici o premieră, ştie exact unde şi când trebuie să fie prezent. Mai mult, ia pulsul sălii şi apoi înregistrează toate ecourile pe seama evenimentului. Pe parcursul dialogului cu protagonistul spectacolului în cauză mixează cugetările şi aprecierile proprii cu aprecierile criticii. În felul acesta îl provoacă pe artist să spună şi ce n-ar fi vrut. Dacă-l enervează, cu atât mai bine. Nu-ţi vine să comuţi televizorul pe alt canal. Nici să mai iei în seamă bruiajul casnic. Îl admiri sau îl înjuri pe Sava, cu tot cu emisiunile lui, dar tot nu te înduri să te uiţi la altceva. Nici să-ţi faci alt program sâmbăta seara, după ora 19.00.
O cunoştinţă îndepărtată îmi spune că, înainte de începerea Seratei, instaurează milităria în familie: îşi obligă nevasta şi copiii să tacă şi să privească la domnul Sava, ori să plece la plimbare. N-are voie nimeni să mai mişte ceva prin casă timp de două ore. Altfel, armonia familială e compromisă.
Alexandru Darie e un interlocutor redutabil şi domnul Sava ştie bine lucrul acesta. Îi exploatează inteligenţa, imaginaţia şi spontaneitatea. Dialogul e foarte viu, o continuă provocare de ambele părţi. Şi se lungeşte, se lungeşte... Andrei trepidează lângă mine. Îl simt că ar vrea să se bage în vorbă, cu orice risc, chiar neîntrebat. Ştiu şi de ce. Revoluţia, de orice fel, e un subiect dureros pentru Romocean. În iarna lui 1989 şi-a pierdut un fiu, împuşcat în timpul evenimentelor din Decembrie. Mulţi spun că de atunci, Andrei a cam luat-o razna. Ceea ce mie mi-l face şi mai drag.
A trecut binişor de jumătatea emisiunii. În sfârşit, domnul Sava se uită la ceas şi îşi aminteşte de vernisaj. Îmi dă cuvântul. Îl prezint pe Andrei cu toată dragostea pe care o simt faţă de acest ciudat artist, de care încep să mă lege fire nevăzute, chiar acum, în timpul emisiunii. Andrei tace şi mă lasă să termin ce am de spus, apoi îşi cere dreptul la a cuvânta. Pleacă de la condiţia artistului în societate şi ajunge, încet-încet la ce-l doare: Revoluţia, dar nu cea franceză, ci lovitura de stat din decembrie 1989, botezată, zice el, Revoluţia Română. Îşi varsă amarul şi divaghează tot mai mult. Intru în panică. Cele cinci minute afectate vernisajului s-au scurs demult. Îndrăznesc să-l privesc pe domnul Sava, să-i surprind reacţia. Surpriză: domnul Sava e radios. Prestaţia artistului e neaşteptată şi, în felul ei, atinge subiectul emisiunii sau, mai bine zis, pretextul ei. Nu cumva, plecând de la Revoluţia franceză şi exploatarea ei artistică într-un spectacol de teatru, domnul Sava urmăreşte de fapt să pună degetul pe rana dureroasă deschisă de câştigarea sau pseudo-câştigarea libertăţii noastre în decembrie 1989? Despre Revoluţia franceză se ştie aproape totul: şi cine a ucis şi cine a fost ucis. La noi însă, după mai bine de opt ani, nu ştim decât cine a fost ucis.
Prin urmare, Andrei Romocean îi spune lui Iosif Sava ce are de spus. Şi chiar mai mult decât atât. Iar domnul Sava, se pare, atât aştepta. Mă cam trec însă sudori reci până văd derulându-se genericul final al emisiunii.
La plecare, cei doi combatanţi îşi strâng mâinile. Am pentru prima dată senzaţia că evenimentele ar putea să mă depăşească.
Simt nevoia să-l felicit pe Alexandru Darie şi să-i spun că afară îl va revedea pe vechiul lui prieten, Alexandru Nancu.