Galeria virtuală Ion Atanasiu Delamare
La un moment dat intrasem într-un fel de criză de artişti pentru Serată. O invitasem pe Floarea Ţuţuianu, pe care o apreciam şi ca graficiană şi ca poetă, dar ea ezita şi-mi tot spunea că e intimidată de întâlnirea cu Iosif Sava, că nu e pregătită, că să mai aşteptăm şi multe altele de acest fel.
Până la urmă am renunţat şi Alexandru mi-a spus că s-a gândit la un coleg de-al lui, grafician, Ion Atanasiu Delamare. I-a telefonat, i-a spus despre ce e vorba şi am stabilit o întâlnire la atelier.
Numele îmi era cunoscut şi ca să văd din ce context, am răsfoit o agendă din 1997 în care îmi notasem artiştii premiaţi de Uniunea Artiştilor Plastici, pe anul 1996. Agenda provenea de fapt din perioada în care începuseră colaborările mele la diverse reviste culturale, pe unde reuşeam să scriu cronică plastică.
Cum bănuiam, în acea agendă l-am descoperit pe Ion Atanasiu. Primise premiul pentru grafică şi aveam notate chiar câteva observaţii pe marginea lucrărilor expuse la Galeria Etaj 3/4 a Teatrului Naţional Bucureşti.
Întâlnirea noastră s-a amânat de câteva ori, din cauza mea. Ion nu s-a supărat şi îmi dau seama acum că el a fost unul dintre puţinii artişti care au acceptat invitaţia firesc, fără nazuri şi complexe, deşi el, ca persoană, nu mai apăruse până atunci pe vreun ecran de televizor.
L-am vizitat până la urmă la atelierul de pe Strada Şelari 13, la ultimul etaj, cu vedere spre Curtea Veche. Probabil că e unul dintre atelierele cel mai frumos plasate, în inima Bucureştiului istoric, atât cât a mai supravieţuit sistematizării demente a lui Ceauşescu.
Ne-am împrietenit repede şi n-am încetat să mă amuz nici o clipă de această figură pitorească: un pletos cu mustaţă pe oală, cu un temperament când melancolic, când eruptiv.
După câteva invective sănătoase la adresa stricătorilor contemporani de artă şi meşteşug artistic, îndreptate şi spre critica snoabă de artă, mi-a spus că e foarte bucuros să participe la Serată, că-l apreciază în mod deosebit pe Iosif Sava şi emisiunea pe care o face.
Apoi, atelierul lui s-a umplut de prieteni, foşti sau actuali studenţi de-ai lui Ion Atanasiu, care e şi lector la Universitatea de Artă, deşi nu face caz de postura sa de profesor. Aveam să constat şi ulterior că atelierul lui e prea des vizitat de aceste grupuri de prieteni de diferite vârste şi apucături, pe care gazda îi tratează cu nişte cafele la filtru ţapene, specialitatea casei, bune să te scoale din morţi sau să te omoare, în funcţie de constituţia fiecăruia.
Am selectat împreună lucrările care urmau să vină la Serată şi aceasta a fost ocazia cea mai bună de a-l cunoaşte pe artist. Spiritul ironic, înclinaţia spre burlesc şi parodie, – lesne de sesizat la Ion Atanasiu, care, când e vizitat pe nepusă masă între 16.00-18.00 de prea mulţi intruşi, se aşează în faţa televizorului şi pretinde că nu vrea să fie deranjat de la telenovela după-amiezii –, acest spirit se transmite şi lucrărilor de grafică în tehnică mixtă, un spectacol jucăuş şi grav care suprapune planul visului cu cel al realităţii, bizareria cu firescul.
Artistul sfidează convenţiile plastice şi mixează imaginile într-o descătuşare de cronologie care lasă un alt tip de realitate, cel al invenţiei artistice, să concureze realitatea naturii.
Contingentul, cotidianul stereotip îşi găsesc cel mai mare adversar în reprezentările lui Ion Atanasiu, unde figura umană caricaturizată şi personajele hibride nu lipsesc niciodată. În ipostaze surprinzătoare, aceste personaje carnavalesc-onirice construiesc un univers fantastic cu o geneză plastică ce trimite la mitologie şi la mitologii. Compoziţiile lui Ion Atanasiu sunt extrem de vivace în narativismul lor şi invită la o lectură atentă, pe diferite paliere de înţelegere ale privitorului. Ele se adresează spiritului ludic dar şi celui grav pentru că aceste atitudini trăiesc într-o osmoză perfectă în lucrările lui. Şi de fapt, e destul de greu să-ţi dai seama unde se termină inspiraţia din real şi unde începe ficţiunea.
Încă ceva m-a impresionat de la bun început şi în mod special: grija artistului faţă de propriile lucrări, acurateţea execuţiei şi migala finisajului, o atitudine care astăzi nu prea mai e la modă printre artiştii plastici.
Studioul 2 al Televiziunii, 4 aprilie 1998
Aceasta e o Serată cu totul specială. Invitat unic al domnului Sava, academicianul Virgil Cândea, unul dintre puţinii istorici al culturii care ne-au mai rămas. Ion e fericit de această conjuncţie şi starea lui e sărbătorească. Ca şi cea a lui Iosif Sava, căruia nu-i ajung douăzeci de minute ca să prezinte opera lui Virgil Cândea.
Momentul de delectare muzicală e asigurat de o violonistă germană. În timp ce ea interpretează o frumoasă compoziţie de Brahms, domnul Sava vine la mine şi la Ion, se apleacă protector asupra noastră şi ne şopteşte că trebuie să ne pregătim pentru cele cinci minute de vernisaj.
Dialogul viu şi echilibrat, de o înaltă ţinută intelectuală, purtat cu Virgil Cândea, îl predispune pe domnul Sava la o lungă introducere a momentului plastic. Îl motivează, spunând că ceea ce facem noi încearcă să contribuie la ieşirea din mafii.
– Să punem reflectoarele pe tineri!, exclamă el, întrebându-l apoi pe Ion Atanasiu de ce, cu asemenea activitate artistică, nu apare mai des la televizor, mai ales că există o emisiune de o oră dedicată artelor vizuale.
În timp ce domnul Sava răsfoieşte cronicile dedicate expoziţiilor lui Ion Atanasiu, artistul răspunde că se simte cel mai bine la el în atelier. Virgil Cândea intervine pertinent în discuţie şi pune problema tinereţii artistului, iar eu mă amestec şi spun că, după părerea mea, tinereţea e mai curând spirituală.
– Ce ştii mata despre tinereţe? Ea e doar biologică, încheie cu amărăciune Iosif Sava.
Reuşesc să-l prezint pe Ion Atanasiu şi să spun câte ceva despre lucrările din studio. E unul dintre cele mai reuşite vernisaje în direct şi-mi dau seama cât contează calitatea invitaţilor, apetitul lor pentru artă, disponibilitatea de a se rupe câteva clipe de tema principală a emisiunii pentru a integra acesteia un moment de delectare estetică. Şi-mi mai dau seama că acest moment nu se poate realiza cu orice artist din noianul de artişti de toate vârstele, prea mulţi totuşi pentru o cantitate constantă de talent. Nu se poate realiza cu pescuitorii în ape tulburi, cu robii modei şi nici cu cei clasicizaţi din timpul vieţii. Doar cu oameni care-şi iubesc meseria şi o pun mai presus de celebritate. Doar cu artişti care au un mesaj coerent de emis către lume. Şi pe aceştia e destul de greu să-i afli şi să-i cooptezi în această formă de rezistenţă, mai explicită sau mai disimulată, cu impostura.
– Cine era fata de lângă tine?, m-au întrebat unii după emisiune.
Aşa mi-am dat seama că ageamii se uitaseră pe sărite şi prinseseră doar cadrele în care Ion şi cu mine eram filmaţi din amorsă şi lui Ion, pletele ondulate îi curgeau râuri pe umeri.
Acest vernisaj a fost integrat ca moment aparte în Serata Seratelor din 22 august 1998.
– Ce frumos a fost atunci, la emisiune! N-am să uit niciodată momentele acelea, spune şi astăzi, de câte ori are ocazia, prietenul Ion Atanasiu.
Ion Atanasiu Delamare
grafician
Născut pe 5 ianuarie 1955 la Bucureşti.
Absolvent al Institutului de Arte Plastice din Bucureşti în 1983.
Lector la secţia de grafică a Universităţii de Artă din Bucureşti.
Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România.
Expoziţii personale:
Bucureşti (1983, 1995, 2003),
Waibstadt - Germania (1990, 1997),
Viena - Austria, centrul Aula Romaniae (1996),
Vicenza - Italia (2000),
Paris - Franţa (2001).
Expoziţii de grup în ţară şi străinătate (selecţie):
Plovdiv - Bulgaria (1986), Danemarca şi Belgia (1991), Belgia (1992), Italia (1988, 1994, 2000, 2001), Moscova - Rusia (1995), Mannheim - Germania (1996), Durham - Anglia (1997), Brâncuşiana, Târgu Jiu (1998), Arta în drum spre muzeu, Râmnicu Vâlcea (1999), 22 de măşti la Veneţia - Italia (2000), Şase graficieni, Bucureşti (2001), Visări levantine, Veneţia – Italia (2003), Râmnicu Vâlcea (2003).
Simpozioane: Tradiţie şi Postmodernitate, Râmnicu Vâlcea (2000, 2003).
Realizează ilustraţie de carte pentru numeroase volume, printre care: Poezii de Guy Goffete şi Poezii de Serge Meurant, romanul Marele falanster de Liviu Lungu (primele 100 de volume cu gravură în original), Cântece păgâne de Bogdan Boeru.
Premii: Premiul pentru tineret al Uniunii Artiştilor Plastici din România (1989), Premiul pentru grafică al Uniunii Artiştilor Plastici din România (1996), bursa Kultur kontact - Viena (2002).
Grafica lui Ion Atanasiu Delamare povesteşte visarea ca stare şi desfiinţează orice convenţie spaţială ori temporală. Pe suprafaţa desenelor lui personajele se mişcă nestingherit. Ele pot deveni orice, se pot amesteca cu obiectele, le pot împrumuta chipul. Sunt fiinţe fără o geografie precisă, dar cu o istorie care se scrie sub ochiul fiecărui privitor predispus la reverie. Orice graniţă între aparenţă şi esenţă devine inutilă. Şi orice materialitate se arată a fi de prisos. Îngemănată cu voluptatea visării este, în universul acestui artist, bucuria nesfârşită a jocului. Un joc pe muchie de cuţit, al cărui final poate fi comic şi tragic deopotrivă. Ion Atanasiu Delamare creează o lume care are bogăţia şi strălucirea bazarului oriental.
LUIZA BARCAN – fragment din textul catalogului expoziţie Visări levantine