"I think we could call 'spirituality' the search, practice, and experience through which the subject carries out the necessary transformation on himself in order to have access to the truth." [1]
Întrebarea pe care orice privitor şi-o pune în mod instinctiv (dar pe care, la fel de subit, uită, cel mai adesea, să o formuleze şi în mod explicit) atunci cînd se vede confruntat cu un act artistic ferm, subtil, ambiţios este: Ce face, de fapt, artistul? Pe ce plan(uri) se situează intervenţia sa? Cărei situaţii (metafizice, istorice) de urgenţă îi răspunde? Cărui apel neevident, dar irezistibil (care tocmai prin răspunsul său devine vizibil) îi dă el curs?
Ce face Cătălin Petrişor? La ce transformări supune el pictura şi, mai ales, de ce, în ce scop, ştiut fiind faptul că artiştii îşi "instrumentalizează" spiritual arta, transformînd-o, tocmai graţie plasticităţii ei, în mediu de acces la planurile subtile?
Ce face, aşadar, Cătălin Petrişor cu pictura şi prin pictură? Ce anume "atrage" el în mediul picturii, pentru a modifica sau a restabili?
În primul rînd, arta lui subtilă, sobră, calmă, precisă, atentă arată, evidenţiază, pune în scenă pictura însăşi, situaţia ei post-istorică actuală fiind transmutată în şansă inaugurală.
Cătălin Petrişor lucrează pe pictură, suprafaţa pictată a tabloului devine la el un suport asupra căruia şi peste care se poate interveni, care poate fi rupt, sfîşiat, o suprafaţă de re-desenare, de re-construcţie. Cătălin Petrişor reface condiţiile exercitării acţiunii picturale ca acţiune spirituală de curăţare şi de "de-colorare" a văzului.
O primă "morală" metafizic-practică pe care o sugerează, tonic, pictura lui "arheologică": oricînd se poate interveni peste, nimic nu poate fi acoperit, întotdeauna se mai poate, fragil, precar, scrie deasupra: spărgînd, sfîşiind, dezgropînd. Şi noi putem acoperi ceea ce ne acoperă, oricine poate să re-scrie ceea ce nu încetează să ne re-scrie: istoria. Acoperind, descoperim. La Cătălin Petrişor, ambele mişcări sînt însă "puse în scenă" în acelaşi tablou.
Cătălin Petrişor reface profunzimea tabloului, dar în mod abisal şi în plan, pe orizontalitatea tabloului, într-o contiguitate vertiginos, abisal imediată, fără iluzia şi alibiul niciunei perspective ordonatoare. Un abis imediat, care se cască alături de noi, prin imaginile noastre. Noi înşine, figura umană este abisul, spărtura revelatoare, cadrul (în cadru), scena. Cătălin Petrişor ne "colează" cu noi înşine, supunîndu-ne rigorii, ascezei de a nu mai putea să evadăm coloristic din noi înşine, de a ne asuma amintirile şi speranţele noastre, care, în măsura în care reprezintă nişte constrîngeri, constituie şi singura noastră şansă. Ne pune alături de noi înşine.
"Să spargi acoperişul casei" titra cîndva, pe coperta ultimei sale cărţi antume, Mircea Eliade. Să spargi tabloul, să deschizi figura, să sfîşii vedenia ca să se întrevadă, ca să se schiţeze viziunea noului început.
De aici, motivul păsării, ca liant angelic: zboară, trece, comunică.
În tablourile sale, Petrişor desenează pe, peste şi în pictură: pune arta, pictura în slujba mesajului de salvare, care este desen, plan, schiţă, re-schiţare. Pictura devine în felul acesta mediu şi loc, spaţiu topologic în sine, dar nu de refugiu, ci, asemenea pustiei la Sfinţii Părinţi, de retragere strategică, de luptă.
"We will call 'spirituality' then the set of these research, practices, and experiences, which may be purifications, ascetic exercises, renunciations, conversions of looking, modification of existence, etc., which are, not for knowledge but for the subject, for the subject's very being, the price to be paid for access to the truth." [2]
Lupta, dramaturgia din tablourile lui Cătălin Petrişor este una spirituală, cu vedeniile, cu falsele imagini induse, cu fantasmele care nu pot fi combătute, terapeutic, decît prin viziune, fantasma, vedenia fiind o falsă viziune artificială indusă care trebuie, tocmai de aceea, contracarată, înlăturată, spartă: imaginile, pictura ca mediu de intervenţie plastică, de lucrare a omului asupra lui însuşi, de necontenită posibilitate de re-schiţare de sine însăşi a umanităţii, de repunere a ei, la nesfîrşit, în "bruion".
Desenul este începutul, re-începutul care bîntuie, care este făcut să revină spectral, figurînd însă viitorul, speranţa. Spectralitatea care bîntuie imaginile lui Cătălin Petrişor este una a începutului care abia urmează, care va să vină, dar nu la capătul veacurilor, ci imediat, care ne stă întotdeauna alături, la îndemînă, dar pe care noi nu îl vedem şi care tocmai de aceea nu ne dă pace, fiind făcut, în dramaturgia metapicturală a lui Cătălin Petrişor, să ne trezească la vis.
Cătălin Petrişor nu elimină, nu aboleşte, aşa cum poate părea, pictura, ci o relansează reducînd-o la sobrietatea schiţei originare care "sparge" discret, filigranat, "în abis", tabloul pentru a-l face să re-deseneze (alb-negru) lumea. În această dramaturgie, întreaga pictură este re-pusă în slujba desenului, a unei redesenări ontologice originare.
Post-apocaliptic, adică post-istoric, pictura devine, la Petrişor, mediu de re-schiţare a lumii, de intervenţie plastică a omului asupra propriei sale istorii.
Desenul reapare bîntuind imaginea picturală ca o fantomă prospectivă pentru că la Petrişor totul este repus în schiţă, în "bruion", aşa cum se întîmpla, la începuturile încă visătoare ale modernităţii, la Novalis de pildă, în primii ani ai marelui idealism german şi ai primului romantism absolut: "Brouillon general" - Das allgemeine Brouillon (1798-1799) [3].
Desenul bîntuie ca o istorie netrăită, alternativă, asemenea unui trecut care, dat fiind că nu a fost niciodată prezent, nu a trecut, rămînînd virtual. Desenul, schiţa sunt întotdeauna abandonate, avortate prin false finalizări, prin realizări pripite, expediate. La propriu şi în sens metaforic, desenul este întotdeauna acoperit de colorări precipitate. Desenul este întotdeauna trădat. De aceea îl face Petrişor, discret, dar cu atît mai spectral, să re-vină. Pictura este bîntuită de bruionul neterminat, infinit, abandonat, îngropat, obturat. Pictura este tratată, astfel, ca un echivalent "arheologic" al istoriei înseşi: devenire care contrazice, acoperă, colorează, abuzează, trădează, precipită, avortează desenul originar.
La Cătălin Petrişor aveam de-a face cu o re-afirmare, cu o schiţare, cu o re-desenare post utopică şi, implicit, post-critică a picturii.
Tocmai de aceea se "joacă" el cu spaţiul construit, cu arhitectura, care este utopică prin ea însăşi.
"De-colorarea" privirii (întotdeauna, privirea visează, fantasmează), în arta lui Cătălin Petrişor, are semnificaţia terapeutică a unei curăţiri a unei redresări morale a visului, a imaginaţiei, adică a mediului prin care vedem, în care "pictăm", spontan, imaginile realităţii. Visarea, adică vederea, imaginarea realului, trebuie să redevină sobră, responsabilă, mai apropiată de planul arhitectural: onirism etic.
Relaţia noastră cu noi înşine este, întotdeauna, mai mult onirică, de ordinul visului. Noi visăm realitatea în care trăim şi pe noi înşine în ea. Visul este cel care ne oferă reprezentările.
Ce face, aşadar, cu pictura şi prin pictură, Cătălin Petrişor? În ce constă intervenţia lui, ca artist post-utopic şi post-critic? Într-o reapropriere a visului şi o realimentare a lui, în regim sobru însă: visele externe, factice, artificiale, de contrabandă sînt intens, abuziv colorate şi excesiv de încărcate. Au ajuns să ucidă imaginaţia, capacitatea de visare, de fantasmare.
Pictura dramaturgică a lui Cătălin Petrişor este un travaliu de asceză, de precizare a imaginaţiei, de curăţare a visului ca mediu şi ca instrument de cunoaştere şi de reprezentare, de legătură activă cu lumea, de intervenţie plastică asupra istoriei.
Stilistic, dar nu la modul critic, post-modern citaţional, importantă mi se pare (non-)relaţia, sau relaţia discret, implicit, non-discursiv polemică cu suprarealismul: Cătălin Petrişor pare a picta, "tehnic" vorbind, pentru a reelabora relaţia feeric, miraculos-revoluţionară a suprarealiştilor cu visul, prea miraţi, prea uimiţi ei înşişi, încă, de ceea ce descopereau: depăşiţi şi prea grăbiţi.
În compoziţiile lui Cătălin Petrişor există mai multă tensiune de tip Caspar David Friedrich, sobru romantism inaugural, decît divagaţie suprarealistă: regresia regeneratoare a privirii şi a regimului imaginar este încă şi mai radicală decît pare.
Petrişor este un artist al epocii imediat succesive epocii critice, de luptă citaţională cu visele sociale prefabricate, cu fantasmele ready-made / ready-media. El întruchipează deja o nouă epocă, productivă, care transformă revelaţiile deconstructive ale marii epoci critice imediat anterioare în principii pozitive, constructive.
Acţiunea picturală şi meta-picturală a lui Cătălin Petrişor pare a pregăti pictura pentru a o face să reintre activ, transformat, în istorie ca mediu privilegiat de reconstrucţie şi de construire a viselor.
Cu o sobrietate exemplară, pictura lui Petrişor ne re-trezeşte la vis, redesenează locul şi rolul constructiv, ontologic, al visului.
"This is a work of the self on the self, an elaboration of the self for which one takes responsability in a long labor of ascesis (askēsis). Erōs and askēsis..." [4]
Artist dintr-o ţară a Estului Europei, Cătălin Petrişor continuă tradiţia rolului spiritual al artei, specifică acestei zone a aşa-numitei "off modernity" [5], relansînd-o însă în afara semnificaţiei religioase care a dominat, pe parcursul întregii istorii a Occidentului (din Antichitatea greco-romană pînă azi), definiţia spiritualităţii.
Referinţe
[1] [2] [4] Michel Foucault, The Hermeneutics of the Subject. Lectures at the Collège de France. 1981-82, Edited by Frédéric Gros, General Editors: François Ewald and Alexandro Fontana, English Series Editor: Arnold I. Davidson, Translated by Graham Burchell, New York, Palgrave Macmillan, 2005, pp. 15-16.
[3] Novalis, Notes for a Romantic Encyclopaedia. Das Allgemeine Brouillon, Translated, Edited, and with an Introduction by David W. Wood, Albany, State University of New York Press, 2007.
[5] Svetlana Boym, The Future of Nostalgia, New York, Basic Books, 2001.