Dansul pe care...

Dansul pe care îl iubesc, dansul, aşa cum îmi îl înţeleg eu, este, înainte de toate, o construcţie mentală. În acelaşi timp însă, energetică si emoţională, născută dintr-o iraţională (ori poate mai curând supra-raţională?) scânteie de o factură mai mult decât înrudită cu spiritualul.

Aceasta, înainte chiar de a deveni o concretizare pur corporală. Viziune internă înainte de a fi exteriorizare vizuală.
O metaforă proiectată dinspre misteriosul hău interior către cel puţin cele patru dimensiuni...
Nu se va adresa doar privirii ci va acţiona direct de la creier la creier trecând bineînţeles şi prin inevitabilele vibrări ale inimii.

În ceea ce mă priveşte, dansul va fi întotdeauna indisolubil legat de verb... Acel verb de la care totul a început... Care ESTE, a fost şi va fi probabil mereu la originea tuturor lucrurilor.


Un gând scris cu sângele mişcării pe zidul neantului...

Scriu dintotdeauna. Mereu. Fără întrerupere. În toate limbile în care îmi este dat să gândesc. Este o sete de aceeaşi natură ca şi aceea de a dansa.
Îmi sunt amândouă, şi dansul şi scrisul - core-grafia! - plămădite la fel. Aparţin ambele aceleaşi substanţe. Aceleaşi nevoi.

Textele care "ies" din mine, care mă traversează aproape fără voia mea ca nişte simpli, dar cât de febrili atomi de mişcare, gândurile pe care le cristalizez în scris nu sunt, de fapt, altceva decât tot dansuri...
Neavând probabil o altă valoare decât cea a "nespusului". Şi poate tocmai de aceea ar putea fi, în mod paradoxal, mai degrabă texte "de spus", nu de citit. De dansat. De aruncat în spaţiu si în timp.
Dansuri care trăiesc în minte. În mine. Cu care trăiesc. Care, ţâşnind din carnea nervoasă a inimii, se "coc" şi cresc în profunzimile alchimice ale rărunchilor pentru a invada apoi fără milă întregul corp.
Dansuri pe care le-am făcut, le fac şi cărora fără îndoială le voi da vânt în lume într-o bună zi, într-unul din momentele prielnice ale viitorului...