Românul priceput

Mâni nemernice: o splendidă tabletă lovinesciană, publicată în noiembrie 1937 în "Adevărul", aduce în prim-plan un inedit personaj negativ. E vorba despre mâinile marelui critic, comparate vrând-nevrând cu ale unui tovarăş de compartiment (spirit întreprinzător foarte), privite apoi pieziş şi ascunse la spate cu ruşine. Braţele lui Pierrot, vechiul amic, ridicaseră şcoli, biserici, conace, cooperative, plantaseră viţă de vie şi rostuiseră hambare, îndiguiseră mii de hectare, păstoriseră oi şi porci fără număr... Cele ale lui E. Lovinescu - ce făcuseră? Înnegriseră nişte mii de pagini: niscaiva Critice, o Istorie a civilizaţiei române moderne, o alta a literaturii române contemporane, romane, memorii, alte asemenea fleacuri tipărite. Zădărnicie...

Competiţia mâinilor este rapid tranşată în favoarea personajului pe cât de activ, pe atât de expansiv, iar cel înfrânt coboară (într-o altă pagină memorialistică) la Constanţa, pentru a-şi vărsa oful în faţa statuii lui Eminescu: "M-am strecurat apoi, prin ceaţă, spre marea zgomotoasă şi invizibilă, şi, prin dreptul bustului lui Eminescu, l-am implorat: - Şefule, numai tu mă poţi dezlega de ruşinea unor mâni ce n-au plantat viţă de vie şi n-au ridicat hambare, conace, şcoli şi biserici, n-au îndiguit mii de hectare, n-au păstorit trei mii de oi şi o mie de porci şi, după ce au comandat un corp de armată, n-au administrat hoteluri în oraşul în care a murit cântând Ovidiu şi priveşti tu eternitatea zbuciumului mării.

Ori că auzise că l-am defăimat, ori pentru că pur şi simplu e de bronz, şeful nu mi-a răspuns însă. Mângâierea mi-am scos-o tot din substanţa fiinţei mele şi poate din fondul de fatalitate al rasei. Nu eşti răspunzător decât de ceea ce-ţi intră în putinţă; mânele ce nu ştiu - nu că nu vor - întoarce un comutator electric trebuie să-şi suporte fără cazuri de conştiinţă destinul de a scrie inutil." (Memorii. Aqua forte, ediţie îngrijită de Gabriela Omăt, Ed. Minerva, 1998).

Amărăciunea criticului (aici mai mult jucată decât reală) face una cu cea a scriitorului. Se datorează, pe de o parte, incapacităţii tehnice a omului de litere, iar pe de alta, inutilităţii în ordine pozitivă a literaturii înseşi. Iată un domeniu ce pare destinat visătorilor, lunaticilor, oamenilor fără simţul realităţii, mestecătorilor de cuvinte inadaptaţi la planul orizontal-oblic al societăţii. Ei construiesc cele mai fantasmagorice teorii, dar nu înţeleg cele mai simple lucruri; se extaziază de nişte cărţi jerpelite, dar îi lasă indiferenţi probleme de succesiune spinoasă şi grase moşteniri; se ambalează pentru nimic (un articol publicat într-o revistă), dar privesc fără să vadă oportunităţile ce le ies în cale. Vor fi existând şi printre ei oameni mai serioşi, cu care să ne putem, la o adică, înţelege (făcând un biznis, rezolvând o trebuşoară, aranjând un credit), dar majoritatea prezintă acea privire fixă, halucinată, care a ajuns să ne inerveze. Pălăvrăgesc numai şi numai despre marea lor operă şi se uită la noi de sus, chiar dacă au fost şi rămân nişte amărâţi. Rataţi cu ifose. Şoareci de bibliotecă. Suflete mucegăite, care nu vrea să dea o lacrimă pe minunatele noastre manele. V-aţi uitat, cu dezgust, la mutrele lor. Dar i-aţi văzut vreodată făcând ceva, ceva la concret, cu mânuţele-alea două, care nu ştiu să ţină decât pixul?...

S-a înţeles că în discursul critic s-a agăţat şi un fir străin, mai gros şi viu colorat. E discursul românului priceput, pe care E. Lovinescu nu l-a mai apucat. Spre norocul omului şi spre paguba scriitorului atent la pliurile tipologiei umane. Românul priceput s-a născut o dată cu comunismul, dar refuză să dispară o dată cu el. Priceperea sa, abilitatea de nevoie arată cum nu se poate mai bine găurile vechiului sistem, dirijat de cel mai priceput om din ţară, secretarul general al Partidului Comunist Român. Mai toţi am fost obligaţi să intrăm în acest tipar tragicomic, "realizând", "operând", "aranjând", "rezolvând" cele mai diverse probleme, în absenţa unei minime pregătiri în domeniul respectiv. Toţi trebuia să fim: ingineri, mecanici, depanatori, sanitari, culegători de vie şi de corcoduşe, producători de vin şi de ţuică, instalatori, bucătari, tehnicieni ai grătarului şi artişti ai murăturilor, şoferi pe Dacia şi reparatori pe sub ea. Cel puţin două imagini mi se par emblematice, din această perspectivă, pentru comunismul autohton. Mai întâi, cea a gospodarului ieşit duminica în faţa blocului, (invariabil nebărbierit şi îmbrăcat fie într-un maieu alb mulat peste burtă şi pieptul păros, fie într-un combinezon soios) pentru a se vârî sub maşina proprietate personală şi a meşteri la ea pe o durată nelimitată, spre disperarea copiilor ce jucau fotbal pe stradă. Iar apoi, imaginea instalatorului inevitabil băut, venit să-ţi "rezolve", pe bani grei dar cu aerul că-ţi face un mare hatâr, o problemă extraordinar de dificilă, legată de un robinet. Evident, românul priceput nu mai avea nevoie de nici un meşter pentru a-şi repara un robinet sau altul; şi atunci, profesionistul lui peşte îşi scotea pârleala pe cei câţiva nepricepuţi care-i mai rămăseseră. Prin ţeava de la baie sau de la bucătărie mi-a curs în creier, sub forma picăturii chinezeşti, întreaga splendoare fluidă a comunismului românesc, laolaltă cu "soluţiile" şi "strategiile" de supravieţuire individuală şi colectivă. Românul descurcăreţ şi românul fraier: în ce mă priveşte, am alunecat imediat în a doua categorie, recunoscându-mă cu uşurinţă în ea, fără mândrie intelectualistă, dar şi fără ruşine de om nepriceput.

Ei, da, sunt nepriceput! Mâinile mele sunt mai nemernice decât ale lui E. Lovinescu şi G. Călinescu la un loc: nu ştiu să repare robineţi, clanţe, yale, motoare, saboţi, tacheţi, băi de ulei, alte şi alte lucruri şi ansamble pe care mintea mea, în limitarea ei, nici măcar nu le poate imagina. Ce şcoli, biserici, conace şi cooperative? Eu nu sunt în stare să zugrăvesc baremi un perete, ori să lipesc tapet pe doi. Calc pe parchet, dar nu l-am pus eu; intru în maşină, dar nu ca să meşteresc la ea; lucrez cu calculatorul, însă pe dinafară, nu pe dinăuntru. Ştiu ce fac, dar mai ales fac ce ştiu. Şi nu înţeleg, pur şi simplu nu înţeleg de ce este obligat un scriitor şi un profesor să fie totodată inginer, mecanic, depanator, sanitar, medic veterinar, contabil... Dacă el se pricepe la toate, ce rost mai au toate celelalte categorii şi specializări? În ipoteza că el se dovedeşte un om al Renaşterii (artistico-tehnice), celorlalţi ce le mai rămâne? De fapt, o societate normală nu are nevoie de asemenea competenţe extinse într-un mod dubios. Numai în situaţii de criză, pe insula lui Robinson Crusoe sau aiurea, trebuie să ne pricepem la toate pentru a putea supravieţui. Într-o lume civilizată, aşezată, nu e obligaţia noastră să fim mai pricepuţi decât instalatorii la ţevi şi robinete, şi mai dexteri decât meşterii la reparatul maşinii. E meseria lor, aşa cum scrisul e meseria noastră.

Am un mare respect pentru oamenii de meserie, oricare ar fi aceasta, de la curăţenia scării şi până la proiectarea unei nave cosmice. În schimb, îmi inspiră multe amintiri neplăcute şi un dispreţ direct proporţional acea categorie umflată artificial şi grotesc de comunismul naţional: plutonul românilor pricepuţi la toate, avându-l în frunte, cu tobă şi steag, pe nea Gică-ţuică mică, băiatul bun, de comitet, depanator universal şi mincinos de etajul doi.

Astfel că reformulând o veche întrebare: - Oglindă oglinjoară, cine-i cel mai priceput om din ţară?, voi răspunde singur, şi abrupt: - Pentru numele lui Dumnezeu, nu eu!...

(articol preluat din revista Ramuri)