Nihil sine Deo sau Rezistenţa prin Morală

S-au scurs 13 ani de când am rostuit, în esenţă mesajului lor, mărturisirile de mai jos în forma şi continuţul prozelor primei ediţii a Radiografiei Clipei (ed. Dacia, 1990 // ediţia a II-a adăugită şi revizuită la Curtea Veche Publishing, 2003), volum interzis de ex-Securitatea ceauşistă în 1987.
Treisprezece ani...
Într-o anume tainică simbolistică a cifrelor, numărul 13 înseamnă Moartea. Dar nu Moartea ca moarte cunoscută de noi, cei obişnuiţi oameni, ci de fapt, Renaşterea, Nemurirea prin schimbare, Transmutaţia.

Evident, exista Dumnezeu - este Cel care Este.
Evident, Ceauşescu şi dictatura sa - sunt doar istorie acum...
Evident, în România s-au întâmplat multe, tare multe. Şi bune şi rele.
Evident, România devine, lent şi chinuit, dar devine pe zi ce trece, o ţară europeană şi democratică, cum a fost o dată şi cum va mai fi... pentru totdeauna, sper eu.
Evident, în opinia mea, România rămâne prima ţară europeană care, s-a arătat în mod deschis, hotarât, împotriva terorismului internaţional şi Islamic (descendent direct al comunismului, precum comunismul este descendentul direct al nazismului), împotriva acestui nou-acelaşi Antichrist, şi-a înălţat flamura imediat dupa sinistrul "911" - cum numesc americanii acel imposibil de uitat 11 Septembrie 2001. A făptuit astfel România, fără ezitari, fiind alături de SUA şi Marea Britanie (care, ştim bine, nu se consideră o ţară europeană), subliniez, imediat după 11 Septembrie 2001.
Evident, România intră în NATO în acel an de graţie 2003.
Evident, România are o autentică piaţă capitalistă a cărţii. Poate singura autentic capitalistă a românilor de astăzi.
Evident, mi-am publicat cărţile. Şi cele interzise înainte de decembrie '89, precum şi cele scrise în aceşti ultimi ani.
Evident, bilanţul bunelor fapte româneşti poate continua.

***

Evident însă, nu pot omite că înainte de a se sinucide, un bătrân pensionar, fost profesor de istorie, fost deţinut politic în inchisorile comuniste româneşti şi fost tare real disident anticomunist, îmi scria, prin septembrie 2000, concluzionând amar despre disidenţa comunistă românească şi lumea românească post-decembrie '89:
" Te întreb răspicat: care rezistenţă prin cultură?

Oare poţi vorbi de o rezistenţă prin cultură, când aceasta nu s-a constituit (şi nu se constituie încă) într-o rezistenţă naţională unitară, cu un program bine definit, cu acţiuni specifice şi clar concertate pentru salvarea şi promovarea valorilor culturale naţionale, dincolo de interesul politic şi economic, oricare ar fi acesta, individual sau naţional?

Aşa-zisa rezistenţă prin cultură, scut şi armă a disidentului român anticomunist, nu a vizat decât individul şi interesul personal - într-atât de mult şi de sistematic şi cu atâta energie, încât astăzi, aşa cum am mai spus-o, România nu mai este o naţiune, ci o sumă de indivizi care-şi asumă interesul naţional, fiecare cum îl taie capul.

Din punctul meu de vedere, eu unul îi consider disidenţi anticomunişti pe măsura definiţiei disidentei anticomuniste est-europene, pe Paul Goma, N. Steinhardt, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Norman Manea, Dorin Tudoran, Vladimir Tismăneanu; la fel pe cei care au clădit insula ieşeană anticeauşistă şi anticomunistă, poate cu destule ceţuri şi neguri şi măcinări interne a fost această insulă, dar nimeni n-o poate nega, datorită lui Dan Petrescu, Liviu Cangeopol, Liviu Antonesei, Sorin Antohi, Alexandru Zub, Luca Piţu; dar nu-i uit şi pe ceilalţi, precum Gabriel Andreescu, Vasile Gogea, Alexandru Vlad sau tu, Leonard Oprea. Mai sunt şi alţii, destui, sunt sigur de asta. Mai ales acei anonimi care au fost prea ocupaţi să lupte împotriva comunismului, ca să mai aibă timp de declaraţii incendiare, de publicitate, de cereri personale.

Te rog mult, nu uita însă, excepţiile confirmă regula.

Explicaţia acestui punct de vedere, îţi subliniez, personal, nu este nimic altceva decât simplul şi elementarul fapt că, rezistenţa prin cultură a celor mai sus numiţi a însemnat, în primul rand, o REZISTENŢĂ PRIN MORALĂ.

REZISTENŢA PRIN MORALĂ ar trebui, cred eu, să fie scalpelul oricărui istoric, sociolog sau politolog, pentru a întreprinde o cercetare istorică, sociologică sau politică privind disidenţa românească anticomunistă.

Nu poţi trece cu uşurinţă peste tot "folclorul oral" şi nu numai; pe scurt, să ignori cu detaşare bârfa referitoare la disidenţii români anticomunişti, consacraţi în public de mass-media actuală.

Se ştie de mii de ani că fără foc nu iese fum.

În opinia mea, toţi aceştia, cei prea-consacraţi astăzi, au fost mai mult sau mai puţin, fiecare după nevoile sale personale, colaboraţionişti ai Securităţii ceauşiste.
Ciocoi vechi şi ciocoi noi.

Ciocoi şi ciocoisme.

Şi, ca-ntotdeauna, dincolo şi dincoace de Carpaţi mai ales, excepţiile confirmă regula.

Ce sunt oare toate acele cărţi albe şi negre sau verzi ale ex-Securităţii ceauşiste?

Ce sunt oare toate acele comisii şi para-comisii de cercetare ale dosarelor ex-Securităţii comuniste, conduse de către cine alţii, decât de "patriarhii" culturii şi politichiei româneşti trecute şi prezente şi de "star"-urile lor de conjunctură, cu ajutorul entuziast a tot felul de "generaţii", constituite în grupări para-culturale fel şi chip, dar dominante bine în emisia de sentinţe publice în România de astăzi?

Nimic decât aceeaşi ţiganiadă românească.

Nimic...

Desigur, există excepţii, desigur, doar pentru a confirma regula.

Crezi oare că mai are vreun rost să-ţi scriu câte ceva şi despre politicienii români democraţi-socialişti, liberali, democraţi de stânga sau de dreapta, de mijloc şi aşa mai departe, despre tot ce însemna în adevar nucleul Puterii politice româneşti actuale, neo-comunistă încă, despre Biserica Ortodoxă Română ca parte frăţească a Puterii?

Să-ţi mai vorbesc, oare, despre mafia neo-comunistă instituţionalizată prin Parlament şi Guvern în România anului 2000, când toate acestea au devenit truisme demonetizate deja?

Cum oare aş mai putea să-ţi vorbesc despre acestea şi altceva, când inima şi sufletul unei naţiuni, cultura ei deci, ei bine, cultura românească pare să supravietuiască astăzi doar prin excepţiile ei, care confirmă... lipsa ei de cultură?

Tabloul culturii, intelectualităţii româneşti de vârf, şi peştele de la cap se-mpute, nu este altceva decât o incredibilă şi îngrozitor de vie, de triumfătoare ţiganiadă românească.

Astfel, referindu-mă la Puterea politică şi religioasă în România de astăzi, aproape că-mi vine a exclama:

Păi bine, mon cher, ce vină au ăştia, bre?!

Uite, ţi-am scris toate astea şi, brusc, parcă nu mai am nimic viu în mine.

Mi-e atât de lehamite.

Chiar nu mai am nimic viu în mine.

Aseară mi-am cumpărat un pachet de Marlboro.

Acum mai am două ţigări.

Dar ce deliciu, ce parfum...!

S-au dus banii pentru o săptămână de viaţă sănătoasă... raţionalizată şi în anul 2000.

Niciodată n-am iubit puşcăria.

Sunt, totuşi, atâţia care o adoră şi o extind zilnic.

Am urât celula.

Voi urî de moarte mereu celula de partid. Mai ales că o văd cum renaşte.

Zilele trecute, doi amici de-ai mei din cartier, pensionari şi ei, s-au sinucis.

Vecinilor mei de bloc li s-a părut foarte firesc ce s-a întâmplat.

Mie însumi mi se pare extrem de firesc.

Totuşi continui să cred în steaua bună a neamului ăsta.

Pentru mine, există argumente de nezdruncinat să cred astfel.

Numai că eu nu mai am puterea să-i aştept răsăritul.

Ce să-i faci? Mai mor caii şi când vor câinii.

Cu drag, al tău, I. E."

Evident astfel ca, spre exemplu, în SUA, în 2001 şi 2002, apariţiile de marcă şi de succes ale României în faţa Americii, implicit în faţa lumii întregi, au fost două "memorabile producţii":

- aceea a cunoscutului istoric (şi politolog) american Tony Judt (amplul studiu critic din 1 noiembrie 2001, publicat în prestigioasa publicaţie "The New York Review of Books", cu titlul, "România - Bottom of the Heap", în traducere literală "România - la fundul grămezii", despre România post-decembrie '89 în context european; finalmente România, candidată la titlul de membru al UE)

şi,

- cea a faimosului comentator NPR (National Public Radio) şi binecunoscut poet, eseist, prozator american suprarealist (născut la Sibiu, de unde a emigrat în 1965, la vârsta de 19 ani), Andrei Codrescu (filmul de televiziune, documentar-artistic, difuzat în seara de Halloween, 31 octombrie 2002, pe canalul american naţional de televiziune PBS / Public Broadcasting Service/, în celebra sa serie "Frontline/World", cu titlul "Frontline/World - România", despre România anului 2002; în acest documentar-artistic Andrei Codrescu fiind şi reporterul de televiziune).

Tony Judt analiza, în perspectiva sa istorică (şi culturală) lumea politică şi economică românească a celor 11 ani de tranziţie continuă de la comunism la capitalism şi ajungea la concluzia că, fiind "la fundul grămezii" ţărilor candidate la UE, "România va fi o piatră de încercare pentru Bruxelles". Pe scurt deci, şi fără eufemisme inutile, românii sunt, fără doar şi poate, "paria" Europei.

Iar Andrei Codrescu, în perspectiva sa poetică suprarealistă şi umoristică, tocmai în noaptea de Halloween (în SUA noaptea morţilor, strigoilor, fantomelor, zombilor, monştrilor, vampirilor, vrăjitoarelor etc.) prezenta România anului 2002 ca fiind, spre exemplu, ţara în care celebra formatie punk românească Taxi, prin şlagărul său Criogenia salvează România, propune salvarea naţiei române; dar şi ţara în care urmează să se construiască, în Transilvania, un uriaş parc de distracţii dedicat lui Dracula, "Dracula-land". Sau, România - ţara în care ţiganii suferă de o acută discriminare rasială şi apoi sunt învinuiţi pe nedrept că, ei, ţiganii sunt cei care generează cele mai multe crime, furturi, trafic de prostituate, de stupefiante s.a.m.d. Colecţia de curiozităţi a lui Andrei Codrescu despre România culminând cu prezentarea ei, ca fiind ţara în care trăieşte liniştit şi cu succes la public, liderul politic naţionalist C. Vadim Tudor, o unică îmbinare de "Hitler cu Elvis", Presley, desigur ...

Evident, nu pun în discuţie profesionalismul celor doi "creatori de imagine" ai României si, idem, nici subiectivitatea sau obiectivitatea lor, precum nici business-ul lor legat de aceste creaţii/analize "politologice": de tip istoric, sau de sorginte poetică.

Evident, însă, că aceste critici "constructive" au făcut mult rău şi vor mai face mult rău României în ceea ce priveşte imaginea ei publică internaţională.

Evident, totuşi, că românii au partea lor de vină. Of, din păcate - mare vină.

Evident - da, de ce nu?! - că până la urmă ar fi, însă, interesant de ştiut dacă un bolnav aproape cronic poate fi vindecat pur şi simplu doar oferindu-i un drastic diagnostic bine elaborat, sau doar făcând un "mişto" suculent de boala sa... oricare ar fi ea.

***

Evident iar, este faptul că aceşti 13 ani - ce abia au trecut - sunt sub semnul relativităţii privind durata şi faptele întru o bună sau, întru o nefericită evoluţie a societăţii româneşti post-decembrie '89, înspre o democraţie reală şi o economie capitalistă.

Dar, eu unul, cred că pentru oricine:

realitatea imediată nu este niciodată percepută imediat în prezentul ca timp continuu.

Şi, eu unul, mai cred că pentru oricine:

istoria, oricare ar fi ea, nu este, până la urmă, decât o istorie eminamente individuală, cel puţin fiindcă orice act istoric necesită în concluzie un comentariu moral.

***

Evident aşadar pentru mine este că:

Românii şi România au tot ce le trebuie, hăruit de la Dumnezeu, pentru a fi ceea ce de fapt sunt, cu voia lor sau fără voia lor, anume: un popor şi o ţară (ca spaţiu geografic şi spiritual) înzestrate cu o genialitate a lor, care - mai presus de orice indoială, izvorăşte continuu valori universale.

Dovezile irefutabile abundă. Le găsim, cu mare uşurinţă, cel puţin prin prezenţa românească de geniu în culturi şi lumi ştiinţifice, cum sunt cele, să zicem, franceze şi americane.

Dar la fel de bine şi de uşor, găseşti aceste dovezi chiar şi în România.

Evident, da, n-am uitat, există şi inconştienta aberanţă, cu care unii români, nu o dată, ci deseori, îşi ignoră, exilează sau, sau chiar "îngroapă" artiştii şi savanţii de certă valoare universală. Şi făptuiesc astfel nu puţini români, fie din nepăsare, sau nesimţire, ori neînţelegere şi toate, fireşte, mioritice. Dar, la fel de bine, în numele sacrului principiu inspirat de nenorocita capră a vecinului, destui români îşi "execută" fără remuşcări semenii, creatorii genuini.

După cum, tot cam aşa se manifestă şi străinătatea în ignoranţa ei arogantă, ori cu răutatea ei premeditată, privind recunoaşterea geniului românesc ca fiind românesc. De cele mai multe ori, creatorului român de indubitabila valoare îi este negat dreptul de a fi roman, prin simplista, dar extrem de categorica concluzie: trăieşte aici, ei bine, e francez; ori, ei bine, trăieşte în America, e american ş.a.m.d. Astfel, nu trebuie să ne mirăm absolut deloc că în continuare, în acest an 2004, pentru americanul de rând, sau francezul de rând, ori germanul de rând şi altii, şi nu numai (da, şi nu numai pentru cei de rând), românii sunt identificaţi ca fiind ţigani, iar capitala României rămâne la Budapesta.

Pentru acestea mai înainte afirmate, mărturie stă propria-mi experienţă în străinatate, căci de o bună vreme vieţuiesc pe meleaguri americane.

***

Evident totuşi, nu pot uita aceste străvechi întelepciuni:
Dumnezeu e bun, dar nu e prost; îţi dăruieşte, dar nu-ţi băgă El-Însuşi în desagă.

Între 1867 şi 1947, deviza înscrisă pe ştampilele, monedele şi drapelele statului român era "Nihil sine Deo" (Nimic fără Dumnezeu). Iar în acele vremuri, cândva, România avea o capitala supranumită "Micul Paris" şi o monedă care bătea în valoare lira englezească. Dacă mi-aduc bine aminte, atunci, cândva, i se mai spunea acelei Românii şi "grânarul Europei". Şi tot cam pe atunci, cândva, Avangarda culturală a Europei îi avea pe artiştii români printre părinţii ei buni şi la mare, foarte mare cinste, acolo, în Pantheon-ul european... Tot astfel se manifestau şi erau cinstiţi atunci, cândva, şi oamenii de ştiinţă români.

Evident deci: nimic şi nimeni nu mă poate împiedeca să sper cu, toata tăria Credinţei mele că, odată şi odată, cândva-curând, românii vor reveni la Nihil sine Deo.

Fără, însă, a uita nici o clipă acestea: Dumnezeu e bun, dar nu e prost; îţi dăruieşte, dar nu-ţi bagă El-Însuşi în desagă.

Evident, atunci, cândva-curând, România nu va fi neapărat "Pământul Făgăduinţei", iar românul - omul edenic. Nu, n-am afirmat aşa ceva.

Însă, ştiu precis că atunci, cândva-curând, românii îşi vor recâştiga demnitatea, mândria şi zâmbetul bun, senin, din inimă pornit, de popor binecuvântat de Cel de Sus.

Sper să mai trăiesc să pot măcar întrezări acest orizont.

Însă, până în acele zile de mare graţie, acum chiar vreau să aduc aminte românilor mei o întâmplare povestită în Evanghelie, despre Domnul nostru Iisus Christos:

"I-au adus un surd care nu putea vorbi bine şi L-au rugat să-Şi pună mâinile peste El.
El l-a luat la o parte din mulţime, i-a pus degetele la urechi; şi scuipând, i-a atins limba.
Şi privind spre cer, a suspinat şi a zis: Eph'phatha!, adică: Deschide-te!
Îndată i s-au deschis urechile, i s-a dezlegat limba şi a vorbit desluşit."
(Marcu, 7 / 32-35)

Radiografia Clipei nu este nicidecum o carte religioasă.
Dar îl rog pe fiecare cititor al ei: Eph'phatha!
Evident, acesta este de fapt şi destinul şi rostul Radiografiei Clipei.

(12 februarie 2004, Boston)