Scovergi cu brânză sărată

Mama făcea scovergi pe care le mâncam cu brânză sărată.
Într-o copăiţă ştirbă de un colţ, îmi aduc bine aminte, parc-o văd, vărsa făina; în vârful mormanului de făină scobea o adâncitură în care punea drojdie şi apoi turna apa caldă. Amesteca totul, nu cu lingura, cu mâinile goale, apoi frământa îndelung coca, până când mă plictiseam să mă tot uit. Aşa că mă trezeam întrebând:
- Hai, gata?
- Mai trebuie, răspundea mama, fără să mă privească. Şi îşi continua treaba, înfigându-şi harnică şi neobosită mâinile în coca moale şi lipicioasă, iar şi iar, la nesfârşit. Aplecată peste copăiţă, îşi mişca tot corpul în ritmul frământatului, ca într-un dans monoton. Eu oboseam doar privind-o şi mă gândeam cum de are atâta răbdare.
- Mai trebuieee? începeam iar.
- Ia mai lasă-mă-n pace, fugi la joacă, te chem io când sunt gata.

Dar nu plecam imediat, mă lăsam greu convinsă, prea îmi era poftă. Mi se părea că trebuie să stau lângă ea s-o zoresc. Dar când vedeam că pune coca la odihnit şi o acoperă cu şervetul ca să-i fie cald şi să crească, mormăiam a nemulţumire şi plecam afară.

Uitam de mama, cu mâinile ei frumoase vârâte în cocă, uitam că vreau să fie repede-repede gata scovergile, când, deodată, simţeam mirosul untdelemnului încins şi parcă îl şi auzeam cum sfârâie când mama dădea drumul bucăţii rotunde de cocă în tigaie. Lăsam baltă joaca şi fugeam în bucătărie, dădeam iar târcoale, făcând drumuri dus-întors între masă şi aragaz şi întrebând:
- Nu s-a rumenit destul?
- Când ţi-oi rumeni io vreo doo, să vezi ce te potoleşti, zicea mama câteodată, scoasă, în sfârşit, din răbdări; pe urmă îşi vedea liniştită de alte treburi, din când în când se mai uita în tigaie, lua furculiţa şi învârtea scoverga pe partea cealaltă şi-şi relua, parcă în ciuda mea, trebăluiala.

Mama punea zahăr pudră peste scovergi; dar mie nu-mi plăceau aşa, dulci; îmi plăceau mult cu brânză sărată. Câteodată nici nu stăteam locului să mănânc cum se cuvine, la masă, ci ieşeam să mănânc afară, la joacă, de frică să nu îmi treacă rândul la coardă sau la şotron. Dacă se nimerea să fie păpuşile pe-aproape, le dădeam şi lor din porţia mea, ca să crească şi ele mari, odată cu mine, şi le lăsam la gura de gumă firimituri, urme de grăsime şi de brânză.

Casa copilăriei avea patru camere, încărcate de mobilier ieftin, mari şi luminoase, cu ferestre largi. De Paşti şi de Crăciun se făcea curăţenie generală; totul era întors cu fundu-n sus, îţi venea să-ţi iei picioarele la spinare şi să nu te mai uiţi înapoi. Dar mâinile mamei erau îndemânatice şi se mişcau iute, vrednice, neobosite, ca la frământatul scovergilor. Văruia singură, fără s-o ajute nimeni; înmuia bidineaua în varul alb, lăptos, şi o plimba, parcă fără nici o greutate, în sus şi-n jos, pe pereţi; apoi pe tavane. După ce freca podelele şi întindea covoarele, agăţa de pereţi tablouri urâte, fără nici o valoare, înrămate grosolan, strident. Erau tot felul de imagini cu fete pe jumătate dezbrăcate, pe care ochii mei de copil le vedeau ca pe nişte zâne foarte frumoase, stând lungite pe marginea vreunui râu limpede-limpede, iar în fundal, pe un cer bleu fără pată, se profila câte-un castel împodobit cu ghirlande de flori roşii. Într-o vreme se purta să înrămezi capace de cutii de la bomboanele de ciocolată; ca să fim în rândul lumii, am avut şi noi un astfel de tablou, nu mai ştiu exact ce reprezenta, dar văd, ca prin ceaţă, un trandafir mare, roşu, un şirag de perle pe jumătate ieşit dintr-o cutie de bijuterii şi, probabil, mai erau şi alte obiecte în imaginea aceea, totul pe un fond verde închis. Pe mese mama punea glastre grele, din sticlă colorată în albastru închis, cel mai adesea cu flori de plastic: trandafiri, gladiole, crini. Vitrina era sufocată de pahare şi ceşti de toate mărimile, în seturi de câte şase, dar şi unele desperecheate; printre ele aşeza bibelouri felurite, de la mici-mici la imense, toate din porţelan, ipsos sau sticlă: coşuleţe, veveriţe, peşti, elefanţi, lei, trei graţii, o româncuţă în costum naţional, o fată zveltă cântând la vioară, o barză într-un picior, diverse alte zburătoare.


Mama nu mai face de mult scovergi. Nici nu mai văruieşte pereţi şi tavane, nici nu mai aşează bibelouri şi pahare în vitrină. Mâinile ei zbârcite se mişcă şi acum tot timpul, dar fără voie, degeaba, chiar şi atunci când şi le odihneşte în poală. Când să fi fost oare ultima oară când a făcut scovergi? Nici ea nu mai ţine minte, cred... Eu, nici atât. Nu m-am gândit ani de zile la lucrurile astea, iar acum, dintr-o dată, îmi răsar în minte casa copilăriei şi mama, cu chipul ei tânăr şi mâinile harnice, făcând scovergi. Mă trezeşte din gânduri un mers hârşâit, ca şi cum cineva îşi târăşte lent, cu greutate, un picior, apoi pe celălalt. Se aude zgomotul papucilor pe gresie, pasul negrăbit, bătrân şi nesigur, însoţit de o icneală scurtă, răguşită, surdă. Ies pe hol s-o întâmpin, s-o ajut, s-o ţin de braţ. Dau să spun ceva, nu mai ştiu ce, dar mama mi-o ia înainte:
- Dă-te la o parte din faţa mea, că-ţi bag bastonu-ăsta pă gât, să ştii.

N-apuc să mă mişc din calea ei, că mă şi apucă de braţ, îşi lasă greutatea pe mine şi înaintează cu mult mai greu decât o făcuse singură, până să-i apar eu înainte. Respiră greu, zgomotos. Îmi trece prin cap, rapid şi fără să mă mai căiesc, păcătosul gând că exagerează cu toate, şi cu mersul, şi cu respiraţia. Sau nu, asta, demonstraţia, este pentru când mai sunt şi alte persoane de faţă, de preferat, dar nu neapărat, străine de familie. Îi place mult să-i fie milă lumii-ntregi de ea. Când i se năzare sa poftească-n vizită, nu anunţă niciodată. Apare la uşă şi, în loc de salut, o auzi:
- Că nu mă mai ia Dumnezeu odată, să scap, că ce-ţi mai place să mă chinuieşti...

Eu trebuie să sar s-o pup cu însufleţire şi convingere pe obraji, altfel stă supărată că n-am primit-o bine şi că nu sunt bucuroasă c-a venit. Stă două-trei zile şi vizitează toţi vecinii de pe scara blocului, ca să le povestească ce rău a ajuns ea la bătrâneţe, după care următoarele cinci se vaită că s-a plictisit şi că nu poate să urce şi să coboare patru etaje, nici măcar ca să meargă la biserică, după care se hotărăşte brusc să plece. O conduc la gară şi pe urmă, multă vreme în urma ei, mă simt tristă-tristă. Îmi lasă întotdeauna o listă cu ce trebuie să-i trimit: capot de diftină, zece ciocolate albe, zece peturi de suc fără acid, un borcan cu icre, patru-cinci lămâi, fier de călcat, cozonac, bani cât de mulţi.

Purtarea ei ciudată, nefirească apăruse cam cu patru ani în urmă. De vină era o tumoră craniană, mare cât o mandarină, care creştea repejor. Am crezut atunci că e sfârşitul. Nu fusesem de acord cu operaţia, dar chirurgul, unul de mare renume, mă convinsese că avea o şansă să supravieţuiască, aşa că operaţia s-a făcut până la urmă, tumora a fost înlăturată şi, odată cu ea, şi osul frontal, în locul căruia rămăsese o umflătură care strica forma capului şi îi dădea mamei o înfăţişare pe care nu reuşeam s-o recunosc.

Înaintăm amândouă, încet, incomod, pe holul lung şi strâmt. Deschid uşa la bucătărie, o las să intre, apoi o ajut să se aşeze pe canapea.
- Ce-mi dai să mănânc?
- Păăăăi, supă vrei?
- De care? De-aia de care mi-ai mai dat? Nu vreau. Altceva.
- Păăăăi, varză à la Cluj, vrei?
- Varză? Păi ce, io am voie varză?
- De ce să n-ai voie varză?
- Nu ştiu de ce n-am voie, da’ aşa mi-a spus Profesoru’, că n-am voie varză. Altceva! Ce-mi dai?

Zic în gând, iar cu păcat, poate: "Salată din grădina ursului. Vrei?" Şi tare:
- Spune tu ce vrei sa mănânci.
- Eheee, niciodată nu-mi dai ce vreau io, că de-aia te-am crescut şi te-am îngrijit ca p-o păpuşă, ca să-ti baţi joc de mine la bătrâneţe... Doaaamne... De ce mă pedepseşti, Doamne, în halu-ăsta?

Se face pielea ca de găină pe mine, îmi vine să ţip, şi tac. Tac şi-aştept să-i treacă năduful. Îi trece repede. Reia aproape imediat, pe un ton sever:
- Aşa. Şi io ce mănânc?
- Păăăăi, hai să-ţi fac nişte cartofi prăjiţi, că ţie-ţi plac mult. Vrei?
- Bine, da’ cu gogoşari acri. Ai gogoşari acri? Şi să-mi faci şi mujdei. Hai, fă-mi, da’ repede, că mi-e o foameee...
- Repede-repede, zic eu, în timp ce înhaţ cuţitul şi mă reped la cartofi.
- Da’ să-mi prăjeşti d-ăia cu coaja roz, că ăilalţi nu-mi plac, sunt prea moi, o aud iar pe mama, în spinarea mea, de data asta vorbindu-mi cu o voce aproape caldă, de parcă s-ar alinta. Mă uit la ea mirată de tonul ei, mă simt deodată şi neaşteptat înduioşată, aş vrea s-o iau în braţe şi s-o pup pe obrajii scofâlciţi de timp; dar n-am curaj, aşa că-mi văd mai departe de treabă.

Stând pe vine, curăţ cartofii cât pot eu de repede, chiar deasupra găleţii de gunoi şi lăsând cojile murdare de pământ să curgă, şiraguri lungi, neîntrerupte; îi tai şi-i arunc în uleiul încins. Mama, nerăbdătoare ca un copil, mă tot întreabă:
- Hai, gata?
- Mai trebuie lăsaţi, dacă nu vrei să-i mănânci cruzi.
- Mai trebuie mult?
- Nu, doar un pic, sunt gata imediat, îi spun cu blândeţe.
- Auzi? Ştii ce n-am mâncat eu de mult? Scovergi...

În timp ce scot cartofii pe farfurie, gândul îmi fuge în copilărie când, într-o copăiţă ştirbă de un colţ, îmi aduc bine aminte, parc-o văd, mama frământa cocă.
Şi mi se face dor să mai mănânc nişte scovergi cu brânză sărată...