Dan Boicea: De ce XXL (Fat Pig), titlu în limba engleză?
Vlad Zamfirescu: Pentru că, în română, traducerea mot à mot, Grasă ca porcu', nu cred că sună atractiv, e chiar dură. Ne-am tot gândit, ne-am tot sucit, și am ales această variantă în ultimul moment. Am plecat de la Grasă ca porcu' și am încercat să edulcorăm povestea cât de cât. Am trecut prin formulele Grăsuța, Durdulia, Cât dulapu', Cât malu', Balena și am ajuns în partea cealaltă, la esența piesei, la ce vrea ea să spună, de fapt. Nu este o comedioară de bulevard, ieftină; e chiar un text mare. Vrea să ne arate cât de îngustați suntem la minte, cât de primitori suntem la ceea ce înseamnă formă și cât de puțin căutăm conținutul. Găsiserăm și titlul Aproape perfectă, care, aparent, contrazice total denumirea originală. Autorul s-a gândit mult la acest titlu, pentru că a vrut să fie în acord cu marele public. Aproape toți, inconștient, avem o doză de vulgaritate în gândire și spunem undeva în noi când vedem o persoană supraponderală: "Băi, cât e asta!". Aproape toți, ca să nu zic... probabil că toți. Finalul e o surpriză la acest tip de gândire. Și ne-am spus că nu trebuie să vindem exact finalul piesei, prin titlu, ci să-l lăsăm pe spectator să descopere singur ce se ascunde în deznodământ.
D.B.: În ultima perioadă ai lucrat numai cu texte foarte bune, în Artă, Niște fete, Dumnezeul de a doua zi...
V.Z.: Avem marele noroc să dăm de autori ca Neil LaBute, David Mamet, Mimi Brănescu, oameni contemporani, care scriu foarte bine. Dacă n-am un text bun, eu nu mă mai apuc de un proiect. Nu mai cred în varianta imediat de după studenție: "lasă, bă, că-l facem noi!", chiar dacă textul e slab. Urăsc mai mult un spectacol care vrea să păcălească, decât un spectacol greșit, care n-a ieșit. Se întâmplă, ni se întâmplă, toți o dăm în bară, pentru că nu suntem zei atotștiutori. Dar cel mai tare mă enervează când vrei să păcălești.
D.B.: Și cum își poate păcăli un creator spectatorii?
V.Z.: Publicul poate fi dus de nas în multe feluri. Sunt o grămadă de montări în care se întâmplă, aparent, multe lucruri. Sunt mișcări de mase, pe scenă, multă declamare, multe lucruri care se repetă la regizorul respectiv. Apar personaje fictive, care reintră, intră pe geam. În trei spectacole văzute, ale aceluiași regizor, îl vezi mereu pe piticul din grădină care apare din nou, despre care se vorbește sau nu se vorbește... Te întrebi dacă nu e plictisitor chiar pentru cel care face spectacolul.
D.B.: Ți-ai asumat ca defect orgoliul tău. E ceva care se transformă de multe ori în calitate, obligându-te să faci o alegere mai drastică a proiectelor în care te implici?
V.Z.: Înainte, nu prea-mi permiteam să fac o selecție, dar acum sunt într-o fază în care mă bucur de posibilitatea de a alege anumite roluri și piese. Funcționez după nasul și flerul meu, care, deocamdată, confirmă că e în regulă și că aleg ce trebuie. Sigur, aș putea să greșesc, dar am mare încredere în flerul meu. Iar cu orgoliul, mi s-a întâmplat ca unii colegi să mă critice, și am avut o oarecare reticență. M-a durut, atunci, pe loc, mai ales că părerea lor conta pentru mine. Dar, contrazicându-mă, ei mi-au făcut bine. Așa am învățat să ascult și să cern. Sunt și păreri în care nu cred, cu tot respectul pentru omul care le are. După ce a văzut Artă, de exemplu, a venit cineva și a spus că e un spectacol foarte bun, dar minor. N-am putut fi de acord cu asta.
D.B.: Cât este de periculos să spui "nu" unui rol, atunci când nimeni nu se așteaptă?
V.Z.: Dacă vine un regizor mare, cunoscut, la mine și îmi spune că vrea să joc la el, îmi dă un text și un rol, dar eu zic "nu", gândindu-mă fix la rolul și la textul acela, atunci nu trebuie să se supere! Ce să fac, dacă eu nu mă văd în acea postură, nu-mi place, nu mă atrage, nu e o zonă de căutare în care eu vreau să merg? În multe cazuri, regizorul e jignit, o ia personal și spune: "Domne', m-ai refuzat pe mine?" Îl asigur că nu are legătură cu el, în acel moment. Poate că mai târziu, peste un an, m-ar putea interesa, iar întâlnirea noastră de acum poate fi benefică. E valabil și invers. Dacă și eu mă duc cu o propunere la cineva, la un producător, și zice că nu-i place, nu trebuie să mă supăr sau s-o iau personal. Omul poate că în perioada asta a vieții lui nu e interesat.
D.B.: După Festivalul Național de Teatru sau ori de câte ori nu ți-a convenit ceva, ai fost destul de vocal, ți-ai exprimat public nemulțumirile. De ce?
V.Z.: Pentru că am ajuns la o saturație. Pentru că am observat cum a devenit mai importantă fascinația pentru un regizor sau pentru o trupă, decât pentru produsul pe care aceștia îl fac într-un anumit moment. Părerea mea este că trebuie discutat în primul rând produsul. Nu cred că trebuie să-l judecăm pe Ronaldo în funcție de activitatea lui anterioară, ci din meciul ăla. Dacă Ronaldo a prins un meci rău, eu asta văd. La americani se întâmplă același lucru. Box-office-ul unui regizor de film este foarte just, iar raportul este făcut imediat. Sunt cazuri celebre. Unui regizor cotat la câteva milioane de euro, după un eșec, i-a scăzut tariful în mod dramatic. L-a atins imediat la buzunar, și-a dat seama că a dat-o-n bară și cardul îi e mai gol. Într-o situație ca asta, regizorul începe să-și pună întrebări: cum să se reinventeze, ce să facă? La noi funcționează o inerție care merge până la adânci bătrâneți. Ai dat o lovitură, pe urmă te duci pe ea și trăiești bine-mersi încă vreo zece ani de pe urma ei. De ce să se întâmple așa ceva? Eu nu zic că regizorul n-a fost bun, dar ce văd eu acum e un căcat. Cu tot respectul pentru omul care l-a creat. La noi se amestecă lucrurile. Am apucat să-l premiem pe regizorul X, i-am dat două-trei premii, încă zece ani, orice spectacol ar face el este considerat din start o reușită sau o chestie genială. Cred că trebuie să criticăm strict produsul, pentru că sunt și lucruri care nu ne ies.
D.B.: Ai avut vreo perioadă, ca actor, în care ai fost în derivă? Nu știai încotro să te îndrepți?
V.Z.: Nu! Eu am avut un fel de fanatism, îmi plăcea foarte tare în teatru să repet cu anumiți oameni, să gândim în același fel. Repetițiile mă bucură aproape mai tare decât produsul finit, pentru că mă minunez de toate găselnițele și discuțiile. În carieră, n-am avut vreun moment în care să mă las de meserie.
D.B.: Repetițiile pe platoul de filmare sunt la fel de fascinante?
V.Z.: Sunt dezamăgit de ce înseamnă repetiția în film. Eu sunt actor care trebuie să repete, trebuie să înțeleagă. Pe platoul de filmare, totul se face mult prea repede. Or, noi degeaba repetăm două luni la teatru? Afară, la filmele serioase, se repetă și nouă luni de zile. Lui Tom Cruise i-au schimbat o replică, pe platoul de filmare. "Tu îmi schimbi replica în ziua de filmare?", a întrebat. Și a plecat, n-a mai filmat deloc în ziua aia. La noi se primește textul chiar în ziua aceea. "Ce vrei să scoți din mine într-o secundă?" îmi vine să întreb. Și ca spectator văd că, de multe ori, actorul n-a avut timpul să înțeleagă ce spune. Pe de altă parte, în valul nou, sunt regizori care știu cât de importantă este pregătirea minuțioasă, iar filmele sunt foarte bine făcute și repetate.
D.B.: Tu-l joci pe Cațavencu, la Bulandra. Poți să-l faci credibil pe Cațavencu, dacă n-ai o bucățică de Cațavencu în tine?
V.Z.: Cred că toți avem o bucățică de Cațavencu în noi. Eu îl caut pe Cațavencu al meu. Și mai cred că l-am apucat un pic cam devreme, când eram cam necopt ca actor, iar acum, la ultimele spectacole, am început să-l miros. A fost o lipsă de maturitate, dar, tot răul spre bine, pentru că m-a forțat să intru într-o zonă pentru care nu eram pregătit. V-aș reinvita, acum, să revedeți spectacolul.
Andrei Șerban nu cunoaște sistemul de învățământ românesc
D.B.: Andrei Șerban a spus într-o conferință la Teatrul Național din București că învățământul românesc de teatru este "o rușine națională", iar "majoritatea profesorilor n-au fost nici cunoscuți actori, nici cunoscuți regizori". Cum te atinge pe tine ce a spus regizorul, mai ales că tatăl tău, Florin Zamfirescu, face parte din sistem, fiind profesor la UNATC?
V.Z.: Vreau să separ părerea mea de faptul că unul dintre membrii familiei mele lucrează acolo. Este un atac asupra școlii, nu asupra numelor. Cred că Andrei Șerban își permite să vorbească fără să fie în cunoștință de cauză și bate câmpii. El nu cunoaște sistemul și nu face parte din lumea de la noi. El nu prea stă în România. Când stă în România, vine și lucrează niște spectacole pe care le face cum le face. Calitățile lui artistice pe mine nu mă... Eu sunt îndoit de calitatea lui regizorală actuală. Și vorbesc despre ultimele producții ale lui. Își permite să vorbească despre un sistem pe care nu-l cunoaște. Ce să zic despre așa ceva? Dai în ceva despre care nu știi. Nu zic că n-are totală dreptate. Evident, că sunt și greșeli, lucruri care nu funcționează, doar suntem în România. Dar din aceeași școală de teatru ies o grămadă de actori care au confirmat, au făcut lucruri bune și sunt extrem de talentați. Ei au din ce în ce mai puține șanse. Mă uit la tineri și văd oameni atât de minunați, care provin din sistemul pe care îl blamează Andrei Șerban. De ce să dea această lovitură unei instituții cu care nu prea are de-a face? Dacă ar fi fost în sistem, dacă ar fi stat la noi, dacă s-ar fi lovit de niște probleme reale, atunci era altceva. Dar el lucrează cu aceste produse ale școlii, care sunt foarte bune, care îi fac treaba lui, și ei îi înjură pe ăia. Nu înțeleg de ce! E problema dânsului, e părerea lui!
D.B.: Tu ce ai învățat în facultate și ce regulă de aur te ghidează și acum?
V.Z.: L-am iubit enorm pe Ion Cojar. Și a fost cel mai mare profesor. El îmi spunea: "Nu uita niciodată de tine. Nu-ți lăsa la o parte niciodată părerile, gândurile. Niciodată personajul nu e mai prost ca tine. Totul pleacă de la tine. Personajul ești tu. Nu e altcineva. Tu lucrezi cu trupul, cu gândurile. Nu te exclude. Pleacă de la tine". Ne și oprea în examene. "Ce caricatură îmi faci aici? Vreau să văd un personaj adevărat. Nu e un personaj fără mâini, când tu îmi arăți doar picioarele. El e un întreg". Ne-a învățat să muncim cinstit, mai departe, pe drumul corect.
Spectacole recomandate de Vlad Zamfirescu
Vlad Zamfirescu vede mult teatru, iar dacă ar fi să recomande câteva spectacole bune, s-ar opri la Furtuna, în regia lui Cristi Juncu, la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiești, "un spectacol prea puțin mediatizat", Unchiul Vanea, în regia lui Yuriy Kordonskiy, de la Teatrul Bulandra, Acasă la tata, de Mimi Brănescu, regizat de Alexandru Dabija la Teatrul Act, cu Marcel Iureș, Zaruri și cărți, "un spectacol de excepție, minunat, o încântare", cu Petre Fumuru și Florin Piersic jr, la Teatrul Metropolis din București, și Cui i-e frică de Virginia Woolf, despre care Zamfirescu spune că este un spectacol foarte bine făcut, pe gustul său. "Mi se pare că Ștefan Bănică face un rol minunat", punctează actorul. Vlad Zamfirescu mai recomandă și Cafeneaua, în regia lui Horațiu Mălăele.
Despre Teatrul Act
"Este un teatru care și-a câștigat spectatorii în timp. Și sunt spectatori de calitate, care au rămas fideli. S-a creat un curent de mică amploare, dar suficient pentru noi. La ora asta există o listă de așteptare de 2.000 de persoane, și orice spectacol apare este sold out în secunda doi", spune Vlad Zamfirescu. Actorul crede că Marcel Iureș are marele merit de a construi ceva atât de fiabil "metru cu metru, pe principii sănătoase, bune". "El nu este ajutat de nimeni, nu este sprijinit de nicio instituție care ar trebui să recunoască acest loc de importanță culturală pentru cetate", afirmă Vlad Zamfirescu.