"Sunt homosexual, seropozitiv şi budist" e mărturisirea pe care actorul şi regizorul italian Pippo Delbono o face într-unul dintre spectacolele sale, Poveşti de iunie. Artistul, care a obţinut anul trecut Premiul Europa pentru Noi Realităţi Teatrale, îşi transpune în spectacolele sale suferinţa după îmbolnăvirea cu HIV sau după moartea unui partener.
Pippo Delbono: Preotul acela, pe care îl pomenesc în spectacole, m-a atins când eram copil. Spun asta de câte ori am ocazia în spectacolele mele pentru că e intolerabil să se întâmple aşa ceva. A fost un şoc pentru mine. E foarte important ca biserica să-ţi dea lecţii de moralitate, dar să fie ea însăşi morală. E revoltător ce spune Papa despre căsătoria homosexualilor. "Opriţi-vă", zice el. Trebuie să se oprească însă el să vorbească despre moralitate, ştiind că există atâta imoralitate în Biserică.
S.C.: Sunteţi ateu sau agnostic?
P.D.: Nu sunt ateu. Există multă dragoste, multă compasiune, chiar mult creştinism în spectacolele mele. Nu cred însă în moralitatea regulilor impuse, ci în forţa şi capacitatea de a vorbi despre tine însuţi, despre problemele tale, despre experienţele tale. Trebuie să ai puterea să ţi le asumi. Sunt ale tale. E viaţa ta. Eu aşa fac, îmi arăt viaţa, aşa cum e.
Iubitul meu, Vittorio, a murit
S.C.: Vă asumaţi faptul că sunteţi homosexual în spectacolele dvs. Susţineţi cauzele homosexualilor şi în alte contexte?
P.D.: Poveşti de iunie, recital pe care l-am prezentat în iunie 2010 şi la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, a fost creat pentru Festivalul de la Avignon în 2006. Înainte de Avignon, l-am reprezentat şi la Roma. La Republica mă invitase la o conferinţă în care să vorbesc despre dragoste, mai ales că erau organizate nişte marşuri ale homosexualilor în acea perioadă. Am refuzat să vorbesc în acel context despre această temă. În Italia, o ţară atât de emancipată, e ciudat că nu se vorbeşte atât de mult despre homosexuali.
Eu prefer să spun ce am de spus pe scenă, în spectacolele mele. De trei ani duc acest spectacol în locuri diferite în lume. Poveşti de iunie vorbeşte despre prejudecăţi, despre problemele din Biserică, e o autobiografie. A fost important acest spectacol pentru că m-a responsabilizat asupra prezentării propriului destin. Spun, pe scenă, cum am devenit homosexual şi cât de cumplit am suferit când iubitul meu, Vittorio, a murit.
S.C.: Puneţi oamenilor în faţă o oglindă în care le este greu să se privească. Este foarte greu de suportat, uneori, urletul disperării şi profundei suferinţe atât de intens trăite pe scenă.
P.D.: Fiecare dintre noi este obligat să se recunoască la un moment dat, să i se pună o oglindă în faţa ochilor. Ne place sau nu ne place ce vedem. Lumea este plină de prejudecăţi. Am fost cu spectacolele mele în toate colţurile lumii, de la America de Sud, în Argentina, la Royal Shakespeare, în Marea Britanie. Mulţi erau încordaţi şi le-a fost greu să accepte modalitatea asta de a spune verde în faţă lucruri dure, greu de suportat. Am fost pus în situaţii diferite, uneori m-a uimit în public limitarea femeilor, care au rămas adevărate burgheze în plin secol XXI, în continuare tributare prejudecăţilor şi mentalităţilor înguste de altădată.
Îmbolnăvindu-mă, m-am trezit spiritual
S.C.: Cum aţi ajuns la budism?
P.D.: La 20 de ani nu eram interesat foarte mult de budism, dar, când eşti foarte bolnav, te agăţi de orice. Mi s-a deschis atunci calea budismului, dar eram aşa de disperat că m-aş fi dus şi pe Lună. Am fost atras de budism, unde nu există nici dogme, nici precepte, atenţia e concentrată pe om şi pe problemele lui. Budismul nu foloseşte o morală falsă. Ceva s-a petrecut cu mine. Am avut astfel "noroc" cu boala. Dacă nu m-aş fi îmbolnăvit de SIDA, nu m-aş fi deschis spre o cale spirituală. Îmbolnăvindu-mă, m-am trezit într-un anume fel, spiritual, şi, implicit, drumul meu profesional s-a modificat. A fost o metamorfoză totală pe toate planurile.
S.C.: Aţi reuşit să vă trăiţi mai bine timpul, fiind bolnav?
P.D.: Am tendinţa să mă pierd, am foarte multe de făcut, mă împrăştii în foarte multe direcţii. Sunt un om polivalent, fac teatru, fac film, fac muzică, scriu cărţi. Merg cu spectacolele mele peste tot. Faptul că am fost şi sunt bolnav mă face să ating esenţe, să-mi urlu durerea, disperarea, să fiu într-o continuă căutare. Nu te mai poţi doar juca. Întâlnirea cu moartea îţi schimbă cu totul perpectiva. Eu învăţ să mor în fiecare spectacol. Am astfel o viziune mai profundă asupra lumii, asupra oamenilor, asupra fiinţei mele.
S.C.: Aţi reuşit să opriţi evoluţia virusului HIV?
P.D.: Eram aproape mort în 1996. Evoluţia SIDA e controlată acum. Cine a rezistat până în 1996 a trăit pentru că performaţa medicinei a fost extraordinară. După 1996 au început să se dezvolte tratamentele eficiente. Acum boala este controlată, iau o pastilă pe zi, fac un tratament de menţinere. Boala nu mai face ravagii ca altădată.
Eram aproape sigur că o să mor înaintea multor persoane bolnave apropiate. Am văzut, timp de 20 de ani, murind, în jurul meu, multă lume din cauza SIDA. Repet, nu aş fi crezut niciodată că o să rezist, eram pregătit şi sigur că o să mor înaintea multora dintre cunoştinţele mele infectate cu HIV. Durerea pe care o simţi, când îţi moare cineva drag, o strig pe scenă. Am trăit-o de prea multe ori.
S.C.: Intensitatea trăirilor s-a mărit progresiv odată cu evoluţia bolii?
P.D.: Eu fac multe, probabil, prea multe, nu mă opresc aproape niciodată. Boala a fost foarte importantă în devenirea mea. Ideea de apropiere a morţii m-a împins să o transform în înţelegere artistică, să văd profunzimile, esenţialul lucrurilor şi al oamenilor. Tot ce mi s-a întâmplat a fost un pretext în arta mea. Te întrebi, vrând-nevrând, cât timp mai ai de trăit. Profiţi de fiecare minut. Intensitatea trăirilor se măreşte pe măsură ce suferinţa din viaţa reală devine tot mai acută. Cu cât mă loveam de mai mari greutăţi în viaţă, cu atât mai mult mă refugiam în teatru.
Trebuie să merg totuşi mai departe
S.C.: Deprimarea, în cazul îmbolnăvirii cu HIV, nu devine o povară prea mare? Cum reuşiţi să o daţi la o parte?
P.D.: Pot să fiu deprimat timp de trei zile, chiar o săptămână. Sunt deprimat, dar trebuie să-mi accept trecutul şi să merg mai departe. Riscul de a repeta greşelile este continuu. Îmi revin de fiecare dată din această stare prin ceea ce fac: e terapia prin artă, e transpunerea, e emoţia de pe scenă. Când mă uit uneori, în urmă, sunt nemulţumit. Mi se pare că n-am făcut nimic.
Nu e adevărat însă că nu am făcut nimic, am realizat foarte multe lucruri. Şi dacă mă aflu în dificultate, cu gânduri negre, conştientizez ce s-a întâmplat şi ştiu că trebuie să merg totuşi mai departe. Niciodată nu ai ajuns totuşi într-un punct final, totul se recompune din experienţe, din tot ce ai acumulat. O iei de fiecare dată de la capăt.
S.C.: Călătoriţi prin toată lumea cu spectacolele dvs. Ce înseamnă a fi de fiecare dată în altă parte? Cum vă ajută aceste călătorii?
P.D.: De fiecare dată, parcă e prima oară când urc pe scenă, am mereu o senzaţie de început la fiecare spectacol. Nu ştiu niciodată ce vreau să fac, zbor de la New York în Brazilia, apoi mă întorc la Roma, după care merg în Cuba şi o iau de la capăt. Când ajung într-un loc, nu ştiu ce gen de spectacol vreau să fac. Urăsc să îmi programez ceva în viaţă. Dar când spectacolele sunt programate, pur şi simplu, le fac, deşi mi-ar plăcea să schimb totul în continuare.
În zodia Gemenilor
S.C.: Cât de mult programaţi şi cât de mult improvizaţi în recitalurile dvs.?
P.D.: În ciuda unei rigori absolute, încerc întotdeauna să mai las ceva spaţiu în spectacolele mele, să mai joc ceva în plus, să mai improvizez, să mai fac ceva ce se naşte la faţa locului, în funcţie de public şi de ceea ce simt. Asta e important: să ştii să-ţi priveşti în suflet pentru a putea comunica şi a transmite ceea ce simţi. E normal, sunt în zodia Gemeni, asta înseamnă că deţin o anumită polifonie artistică, de expresie. Posed natural un spectru larg al posibilităţilor de a privi, de a spune, de a gândi, de a mă exprima în mai multe registre.
S.C.: Porniţi de fiecare dată de la registrul uşor, comic, pentru a atinge un apogeu al paroxismului dramatic.
P.D.: Da, sunt întrebat adesea: "Pentru ce ne faci să plângi? De ce nu rămâi un comic? De ce ne faci, Delbono, să plângem?". A avea talent este să poţi acoperi toate registrele. E plăcut să-ţi dovedeşti această polivalenţă, fie pe scenă în faţa unui public, fie în faţa unei camere de luat vederi.
Mi-e teamă
Cât de mult l-a influenţat Sarah Kane? "O regăsesc pe Sarah Kane în drumul meu, dar parcursul meu este diferit. Am o altă relaţie cu dragostea, cu moartea. Am trecut prin textele lui Sarah Kane, dar m-am oprit. A fost un moment în care m-am despărţit de ceea ce a făcut ea şi am hotărât să scriu despre destinul meu", mărturiseşte Pippo Delbono.
"Ştii, şi mie mi-e teamă.
Am pierdut controlul
asupra minţii mele.
Gândurile s-au evaporat.
Rămâneţi aici, rămâneţi aici, rămâneţi aici, rămâneţi aici, rămâneţi aici.
Sunt gânduri negre.
Sunt gânduri întunecate.
Gânduri de moarte.
Un monstru negru
în corpul meu.
Îmi aleargă prin vene.
Îmi arde măruntaiele.
Nu lăsaţi otrava asta să-mi pătrundă în vene, în creier, în inimă".
(Din spectacolul Gente di plastica, inspirat de Sarah Kane).
Polivalenţă, de la teatru la film
Pippo Delbono s-a născut în 1959 în Varraze, în Italia. A studiat cu Eugenio Barba, la Teatrul Odin din Danemarca. În 1987 întâlnirea cu Pina Bausch îl marchează în mod esenţial.
Unele dintre cele mai cunoscute spectacole ale sale sunt: Vremea asasinilor (1987), Il muro / Zidul (1990), Henric al V-lea (1993), La rabbia / Furia (1995), Barboni / Cloşari (1997), Itaca (1998), Guerra / Război (1998), Il silenzio / Liniştea (2000), Urlo / Urlet (2004), Acest întuneric sălbatic (2006), La Menzogna / Minciuna (2008).
Este un artist polivalent. Pe lângă teatru, compune muzică, cântă, dansează. A regizat şi filme, cărora le-a scris şi scenariul: Itaca (1990), India care dansează (1993), Guerra / Război (2003). A participat la Festivalul de la Locarno în 2009 cu filmul La paura / Frica.
Publicul din România l-a putut vedea pe Pippo Delbono până acum în trei spectacole de teatru, la Bucureşti, în 2008, în Minciuna, şi de două ori la Sibiu, în Urlet şi în Poveşti de iunie, ultimul reprezentat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru.
Despre artist, a apărut în România volumul Teatrul meu, tradus şi îngrijit anul trecut de Andreea Dumitru, la Editura Fundaţia Culturală Camil Petrescu, supliment al Revistei Teatrul azi. Pippo Delbono se înconjoară în recitalurile sale de oameni cu dizabilităţi, de exemplu, Bobo sau Gianluca. Bobo, un surdomut în vârstă de 70 de ani, a stat 45 de ani într-un spital de psihiatrie, până când Pippo l-a adoptat şi l-a integrat în spectacolele sale. Cei doi realizează un tandem înduioşător şi vibrant, aşa cum a fost şi în Poveşti de iunie.