Itaker, filmul pe care Michele Placido îl produce în România şi pe care îl scrie şi regizează mai tânărul Toni Trupia, are ca subiect imigraţia italiană din anii '60. Scenariul nu e încă gata, dar această primă vizită în România va impulsiona scrierea lui. Pregătirea filmărilor va avea loc la jumătatea lunii martie 2011, după care vor urma filmările. Nu se ştiu actorii, dar presa de la Bucureşti a anunţat deja că e sigură prezenţa în distribuţie a Monicăi Bârlădeanu, pe care Michele Placido a distribuit-o în cel mai recent film regizat de el, Vallanzasca. Cineastul italian a promis că în luna decembrie 2010 va putea da mai multe informaţii.
Iulia Blaga: Sunteţi rudă îndepărtată cu celebrul brigante Carmine Crocco. În ce fel v-a influenţat această descendenţă?
Michele Placido: Carmine Crocco a trăit la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, fiind martorul unirii Italiei de la 1860. A fost un brigante din sud, care s-a opus invaziei părţii de nord a Italiei. El reprezintă o legendă pentru familia mea, nu doar un personaj istoric, pentru că a fost un rebel cu un simţ al onoarei şi demnităţii patriei lui - chiar dacă în nordul Italiei era numit "bandit" (brigante). Pentru noi e un erou, un fel de Robin Hood.
Sigur, am în sângele meu această moştenire. Bunicii mei mi-au povestit despre Carmine Crocco, tatăl meu meu la fel, iar acest lucru mi-a modelat mult caracterul. Nu m-a obligat să mă port într-un anume fel, dar mi-a dat un anume sentiment, mi-a format modul de a gândi. Dacă cineva îmi spune că semăn cu Carmine Crocco, nu pot decât să mă bucur.
I.B.: Datorită acestei descendenţe aţi ales să intraţi de tânăr ca voluntar în poliţie?
M.P.: Nu, ca să fiu sincer, am intrat în poliţie pentru că voiam să mă fac actor şi aceasta era o modalitate de a putea pleca de acasă şi de a merge într-un oraş mare ca Roma. Aveam 18 ani şi, pentru că eram atât de tânăr, mă ocupam mai mult de hârtii sau mă postau şefii în faţa băncii sau în faţa poştei, ca să-i sperii pe cei care eventual vroiau să fure.
Deci nu am făcut-o din vreun spirit de dreptate, ci pentru că doream foarte mult să devin actor. Cel mai mult îmi plăcea, de altfel ca şi acum, să recit poezii. Am fost poliţist doi ani după care, datorită unei mici sume de bani pe care o strânsesem, am reuşit să mă întreţin în acest mare oraş şi să încep studiile de actorie.
I.B.: Mai târziu când, începând cu serialul Caracatiţa, aţi interpretat multe roluri de poliţişti, v-a ajutat această experienţă?
M.P.: Nu, pentru că e vorba de două lucruri diferite. În Italia, comisarul şi poliţistul nu sunt acelaşi lucru. Ajungi comisar printr-un concurs civil, nu pe linie militară. Un comisar e ca un judecător, dă un examen şi aşa ajunge comisar în poliţie.
I.B.: Nu vă deranjează că mulţi oameni vă ştiu doar în calitate de comisarul Cattani, nu şi ca actor în piese de Shakespeare, de exemplu? Aţi debutat pe scenă, de altfel, cu Visul unei nopţi de vară.
M.P.:Nu mă deranjează. E problema publicului, nu a mea. Când recit, seara, în vreun teatru din Italia sau când joc în Macbeth sau Othello sau Troilus şi Cresida, publicul de calitate care vine la teatru mă aplaudă pentru că în acel moment sunt un actor de teatru. Şi apoi există şi publicul de televiziune... În viaţă nu poţi avea totul.
I.B.: De ce credeţi că a avut serialul Caracatiţa un aşa mare succes?
M.P.: E un mister pentru mine... (Râde).
I.B.: V-a plăcut acest serial?
M.P.: Da, mi-a plăcut prima serie şi un pic dintr-a doua.
I.B.: A treia nu?
M.P.: Nu am văzut-o. Eu, în general, nu mă uit la filmele în care joc, mai ales când încep să mă repet. Ştiu ce am făcut acolo. Ştiu ce e în plus şi ce e în minus.
I.B.: Aţi declarat că v-a venit de la sine ideea de a face un film despre emigraţia italiană în Germania anilor '60 şi de a-l turna în mare parte în România, pentru că de aici pleacă acum mulţi imigranţi spre Italia. Şi Bobby Păunescu afirma anul trecut, înaintea premierei cu Francesca de la Veneţia, că românii sunt pentru italieni aşa cum erau italienii pentru alte naţii acum câteva decenii. Această paralelă se face în mod curent în presa sau în societatea italiană?
M.P.: Această paralelă va exista în filmul pe care îl vom face, pentru că istoria emigraţiei este peste tot mai mult sau mai puţin aceeaşi. Peste tot există sărăcie, bucurie şi speranţă - şi la români, şi la italieni, şi la spanioli, şi la greci, fie că s-au dus în Germania, în Franţa şi aşa mai departe. Pe de altă parte, de multe ori se vorbeşte despre o problemă a românilor, dar această problemă au avut-o şi italienii, şi spaniolii etc. Aici stă frumuseţea şi actualitatea filmului Itaker.
I.B.: Aţi avut în familie rude care au emigrat?
M.P.: Sigur, bunicul meu a emigrat în America, iar verii mei au emigrat în Germania în anii '60. De asta şi produc acest film: pentru că am propriile mele amintiri.
I.B.: Sunteţi familiarizat cu cinematografia română?
M.P.: Am văzut Francesca şi Moartea domnului Lăzărescu şi un film foarte frumos care a luat Palme d'Or-ul... da, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Extraordinar film, mi-a plăcut cel mai mult poezia aspectelor celor mai crude ale vieţii şi, mai ales, felul în care s-a ocupat de psihologia acestei fete. Modul în care regizorul a reuşit să fie poetic, dar în acelaşi timp, crud. Ca şi viaţa, până la urmă.
I.B.: Subiectul filmului lui Cristian Mungiu v-ar fi tentat ca regizor?
M.P.: Mi-ar fi făcut plăcere să regizez un astfel de film, dar nu m-am gândit niciodată la asta.
I.B. : Ce vă inspiră când vă alegeţi un subiect de film?
M.P.: De regulă, sunt un regizor care lucrează la propunerea unui producător. Producătorul vine la mine. Lucrurile se schimbă însă atunci când îmi vin idei neobişnuite. Atunci devin eu însumi producător, şi nu regizor. Aşa s-a întâmplat cu acest film, Itaker, care se face după ideea mea. Toni Trupia scrie scenariul şi regizează, iar eu produc şi joc în el. Am vrut să regizeze un tânăr, pentru că m-am gândit că are mai multă imaginaţie decât mine.
I.B.: De ce aţi început să regizaţi filme de-abia din 1990 încoace?
M.P.: Nu mă gândeam să devin regizor, dar am primit oferte. Mi s-a spus: "De ce nu regizezi?" Primul film, Pummaro, e şi unicul pe care chiar am simţit nevoia să-l regizez. Pentru că era povestea unui băiat african - iată o altă poveste cu imigranţi!-, care venea în Italia să lucreze pentru a avea cu ce-şi plăti universitatea la el acasă şi care aduna roşii în sudul Italiei, roşii din care se făcea suc de roşii pentru spaghete. Acest film era inspirat dintr-o poveste adevărată. A avut premiera la Festivalul de la Cannes. Aşa a început totul.
I.B.: Şi acesta e chiar singurul film pe care aţi simţit nevoia să-l regizaţi?
M.P.: Da, celelalte au fost de regulă făcute la propunerea altora, aşa cum e şi filmul pe care îl voi regiza în curând, în Franţa. O producţie franceză cu Daniel Auteuil şi Vincent Cassel, un film de gen cu un poliţist şi un gangster. Mi s-a propus acest film în trena lui Romanzo criminale (.n.red.- film regizat de Michele Placido în 2005, mare succes de casă în Italia). Am mai schimbat şi eu nişte lucruri pe la început şi la sfârşit, dar ideea de bază rămâne cea a producătorului.