Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Pot să scriu despre orice


Dana G. Ionescu, un interviu cu Isabel Allende

18.03.2011
Adevărul literar şi artistic, februarie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Ficţiunea nu se detaşează cu adevărat de realitate, susţine cunoscuta scriitoare originară din Peru, iar actul creator nu este nici explicabil, nici controlabil. În seria de autor pe care i-a dedicat-o prozatoarei, Editura Humanitas va publica volumul de memorii Suma zilelor, în care scriitoarea îşi rememorează existenţa, după moartea fiicei sale, experienţă din care a rezultat romanul Paula.
 

Dana G. Ionescu: Cum arată o zi oarecare din viaţa lui Isabel Allende?
Isabel Allende: 2011 este primul an sabatic din lunga mea viaţă şi am nevoie să mă odihnesc şi să-mi reîncarc bateriile, aşa că nu scriu. Cât despre o zi obişnuită, în care scriu, ea arată astfel: mă trezesc la 6.30 dimineaţa, meditez o jumătate de oră, îmi beau cafeaua în pat, mă scol, fac un duş, scot câinele la plimbare, mănânc ceva uşor la micul dejun, iar apoi mă duc în atelierul meu din spatele casei, unde scriu cam 8-10 ore. Din când în când, mă opresc să-mi întind oasele în grădină sau să mă joc cu câinele. Beau ceai toată ziua, iar la prânz mănânc un măr cu mozzarella. Dar în atelier mai fac şi alte lucruri în afară de scris. Mă documentez, corectez, îmi editez textele etc. La prânz îmi verific emailul şi sun la birou (care se află în alt oraş, cam la 25 de minute de mers cu maşina de la casa mea). Soţul meu pregăteşte cina, pe care o luăm seara pe la 7. Uneori, înainte să mergem la culcare, ne uităm la câte un film.

D.G.I.:  În 1982 aţi publicat prima carte, Casa spiritelor, care v-a schimbat viaţa. Cum erau "vocile" care v-au vorbit atunci, după cum aţi povestit, în comparaţie cu cele pe care le auziţi acum? 
I.A.: Vocile sunt altele la fiecare carte, dar sunt întotdeauna prezente în existenţa mea. Cum aş putea scrie, de n-ar fi ele? Unele vin din trecut, altele sunt personaje care se plimbă neinvitate prin paginile pe care le aştern, iar altele sunt "spirite", căci eu aşa le spun muzelor binevoitoare care mă inspiră. Vocile din Casa spiritelor erau în special ale unor membri din familia mea, unii vii, alţii răposaţi, şi ele mi-au spus povestea lor. Mi-au vorbit însă şi vocile victimelor dictaturii lui Pinochet. Acum vocile vin din timpuri şi spaţii îndepărtate. Dar le aud limpede. Când am scris Insula de sub mare, de exemplu, am auzit vocile sclavilor din Tahiti, ale stăpânilor albi şi ale oamenilor de culoare liberi din New Orleans.

D.G.I.: Criticii spun că literatura dvs. este realism magic. Dvs. susţineţi că este realism. De ce?
I.A.: Pentru că eu scriu despre viaţa reală şi despre oameni reali. Literatura mea de ficţiune nu este niciodată detaşată de realitate, de teme sociale şi politice, de evenimente istorice, de luptele femeilor, de locuri etc. Cred că lumea este un loc tare misterios. Noi putem explica sau controla prea puţin din ce se întâmplă în viaţa pe care o trăim. Fără îndoială că nu putem explica visele, intuiţia, instinctul, imaginaţia, emoţiile, patimile, credinţele religioase, premoniţiile, coincidenţele şi multe altele.  Eu sunt deschisă în faţa tuturor enigmelor din existenţa şi din literatura mea.

D.G.I.: Dar, dacă n-aţi fi călătorit atât de mult, cărţile dvs. ar fi arătat la fel?
I.A.: Călătoriile mi-au deschis mintea şi sufletul faţă de minunile din lume şi faţă de toate nuanţele culorilor din oameni. De obicei, cărţile mele au un suflu epic, pentru că încerc să fructific cât pot de mult din lumea reală. Nu cred c-aş scrie aşa, dacă n-aş fi văzut atât de mult. Simt că pot să scriu despre orice vreau - câtă vreme mă documentez suficient -, fiindcă oamenii sunt la fel peste tot în lume. În ciuda diferenţelor de natură culturală, avem cu toţii aceleaşi emoţii şi vrem aceleaşi lucruri. Sunt convinsă că, dacă aş plasa un personaj în Roma antică sau într-o oraş SF, din altă planetă,  personajul  ar fi credibil, pentru că fiinţele umane nu se schimbă semnificativ.

D.G.I.: Dar, în cazul volumului Paula, literatura a funcţionat ca terapie?
I.A.: Scrisul nu înlocuieşte terapia, dar cu siguranţă că te ajută să te lupţi cu apele tulburi şi cu suferinţele vieţii. Să plâng moartea fiicei mele a însemnat să merg singură prin bezna dintr-un tunel lung, pas cu pas, lacrimă cu lacrimă, cuvânt cu cuvânt. Scrisul la această carte m-a ajutat să ies din tunel. 

D.G.I.: Identitatea dvs. artistică este legată de anumiţi scriitori sau de anumite cărţi?
I.A.: Nu neapărat, deşi tot ce citesc şi fiecare film la care mă uit, fiecare poveste pe care o aud, fiecare trăire şi întâmplare din viaţa mea înseamnă inspiraţie pentru literatură. Nu sunt conştientă de influenţele din literatură, însă ştiu că sunt ca un burete: totul mă afectează şi totul contează.


D.G.I.: Ce înseamnă literatura pentru dvs., de fapt, şi pentru cine scrieţi?
I.A.: Scriu pentru cei care mă citesc şi pentru mine însămi. Altceva nu ştiu să fac, nu aş putea avea altă slujbă. M-am născut povestitoare, strâng poveşti şi ador să le spun. Sunt şi comunicator - doar mi-am început cariera ca ziaristă - şi pentru mine e important să ajung la cititori, să le stârnesc interesul şi să le ţin atenţia trează de la prima la ultima pagină.

D.G.I.: Vă simţiţi împlinită, ca scriitoare şi ca fiinţă umană?
I.A.: Simt că am făcut o mulţime de lucruri şi că am încercat să le fac bine, dar fireşte că întotdeauna e loc de mai bine. Sunt împăcată cu mine însămi.

O picătură într-un deşert

D.G.I.: În Suma zilelor, care va apărea acum şi în limba română, spuneţi că avem numai ce dăruim. Povestiţi  momente care v-au determinat să înfiinţaţi o fundaţie de întrajutorare a femeilor. Implicarea socială poate schimba ceva?
I.A.: Da, poate. Am văzut că un mic ajutor poate face enorm. De aproape 15 ani, fundaţia mea lucrează la firul ierbii să ajute femei şi copii cu tot ce înseamnă educaţie, sănătate şi protecţie. Bineînţeles că această contribuţie a noastră este doar o picătură de apă în nesfârşitul deşert al suferinţei oamenilor, dar o picătură tot e mai mult decât nimic.

D.G.I.: În tulburata noastră epocă, ar putea "moştenirea" lui Salvador Allende, unchiul dvs., să ducă la apariţia unei noi ideologii de stânga, una mai puţin dogmatică, mai puţin violentă şi mai postmodernă?
I.A.: Salvador Allende a fost un vizionar în anii '70, dorindu-şi să facă schimbări sociale profunde în structura democraţiei şi a libertăţii. A fost cu mult înaintea epocii lui. Se întâmpla când Războiul Rece era în toi, iar lumea era divizată între stânga şi dreapta,  zona de influenţă a Uniunii Sovietice şi a Statelor Unite. America n-ar permite niciodată o altă revoluţie ca aceea din Cuba şi a fost hotărâtă să distrugă experimentul social al lui Allende, aşa cum a făcut şi în alte părţi în lume, unde liderii stângii au fost maziliţi sau asasinaţi. Acum, după ce Războiul Rece s-a încheiat, în America Latină sunt la putere mai multe guverne socialiste, care nu reprezintă o ameninţare pentru Statele Unite. Guvernul lui Michele Bachelet din Chile (la putere în perioada 2006-2010) n-a fost nici dogmatic şi nici violent, fiind un exemplu pentru cum ar putea arăta un socialism postmodern în America de Sud.

Nimeni nu vrea o fetiţă

Istorisind o călătorie în India în capitolul intitulat Cine vrea o fetiţă?, din autobiografia Suma zilelor, autoarea povesteşte una dintre întâmplările care au determinat-o să înfiinţeze Fundaţia "Isabel Allende":

"Claxonul lui Sirinder ne-a informat că era vremea să plecăm. Ne-am luat rămas-bun şi am plecat, dar o femeie a venit după noi. M-a atins pe spate, iar când m-am întors mi-a întins un pachet. Credeam că vrea să-mi dea ceva în schimbul brăţărilor şi-am încercat să-i spun prin semne că nu era nevoie, dar m-a silit să-l iau. Era uşor, ai fi zis o legătură de cârpe, dar când l-am desfăcut am văzut că era vorba de un nou-născut, mititel şi negricios. Ţinea ochii închişi şi mirosea altfel decât toţi pruncii pe care-i ştiam, un miros acru de cenuşă, praf şi excremente. L-am sărutat pe frunte, am murmurat o binecuvântare şi am vrut să-l dau înapoi mamei, însă aceasta a fugit la celelalte, lăsându-mă cu plodul în braţe şi neînţelegând nimic. Un minut mai târziu, Sirinder era lângă mine, ţipând să-l las acolo, că nu puteam să-l iau cu mine, era murdar; mi l-a smuls din braţe şi s-a dus să-l dea înapoi femeilor, care au luat-o la goană, speriate. Aşa că a lăsat copilul pe jos, sub copac.

Venise între timp şi Willie, care m-a luat aproape pe sus şi m-a târât la maşină, urmat de Tabra. Sirinder a pornit motorul şi am luat-o din loc în timp ce mă prăbuşeam pe umărul lui Willie.
- De ce voia femeia aia să ne dea copilul?, a întrebat Willie.
- Era fetiţă. Nimeni nu vrea o fetiţă! a venit explicaţia."
(fragment din volumul Suma zilelor, în pregătire la Editura Humanitas)


30 de ani de succes

Născută în anul 1942 la Lima, în Peru, Isabel Allende este nepoata fostului preşedinte chilian Salvador Allende. După o copilărie petrecută în Chile, a plecat în Venezuela în timpul dictaturii lui Pinochet şi a rămas 15 ani în această ţară, în care a lucrat ca ziaristă. A debutat ca scriitoare în anul 1982, când a publicat romanul Casa spiritelor, care s-a bucurat de o largă apreciere şi a devenit imediat bestseller internaţional. Au urmat apoi numeroase volume de succes, traduse în America şi în toată Europa, printre care Despre dragoste şi umbră (1984), Eva Luna (1987), Povestirile Evei Luna (1989) sau Planul infinit (1991).
Anul 1992 a reprezentat un moment devastator pentru Isabel Allende. Fiica sa a murit din cauza porfiriei. Suferinţa acestei pierderi a fost transpusă în volumul Paula, publicat în anul 1994, carte cu ajutorul căreia autoarea a reuşit să meargă mai departe şi a continuat să scrie. A semnat apoi volumele Afrodita, Fiica norocului, Portret în sepia, Zorro, care i-au consolidat statutul de una dintre cele mai îndrăgite scriitoare din America Latină. După volumul de memorii Ţara mea inventată (2003), a publicat în 2007 romanul autobiografic Suma zilelor, în curs de apariţie în seria de autor editată la Humanitas. În 1994, statul francez i-a acordat scriitoarei care acum locuieşte în California titlul de Chevalier de l'Ordre des Arts et des Lettres, iar peste zece ani a devenit membră a American Academy of Arts and Letters.
La patru ani de la moartea fiicei sale, scriitoarea a înfiinţat Fundaţia "Isabel Allende", care sprijină organizaţiile de întrajutorare a femeilor şi a copiilor nevoiaşi.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer