Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Despre fotbal, Mondial şi specificul românesc: Sîntem o ţară de chibiţi!


Maria Andrieş, un interviu cu Cristi Puiu

11.03.2011
Gazeta Sporturilor, iulie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Criticii de film din SUA cred că românii nu pot face filme proaste, pentru că aşa e ADN-ul lor. Cristi Puiu crede că avem "gene" de Chiriţe şi Caţavenci. "Care 20 de ani? A fost o revoluţie, după care lucrurile au continuat la fel, dar cu supermarketuri. Mentalul e neschimbat."

Un regizor îşi aranjează singur lumina în cadru la interviu. Îşi fixează "mandarina" pe stativ, apoi se duce şi se aşază sub fasciculul micului reflector. N-ai crede că "noul val" din filmul românesc a pornit de la bărbatul din scaunul ergonomic, cu o ceaşcă de cafea în faţă şi afişul cu Moartea domnului Lăzărescu în spate. Nici urmă de puşca pe care o flutură în Aurora, ultimul lui film. Mare atenţie la întrebări, oricum!

Cristi Puiu îşi formulează şi reformulează răspunsurile, alege cuvintele ca pe actori, la casting. Uneori se opreşte. Ca şi cum nu ar exista cuvinte pentru orice. Pentru unele lucruri nu există decît imagini.

Episodul 1: Casting de suporteri

Maria Andrieş: Fotbal?
Cristi Puiu: Îmi place fotbalul, da' îmi place aşa, să joc. Adică jucam, cînd eram şi eu în cartier. Aşa, să mă uit la televizor e ok, da' dacă mă duc pe stadion? Nu mă duc. Am fost o dată (pauză), nu, de vreo două-trei ori am fost.

M.A.: De trei ori în viaţă?
C.P.: Da, ultima oară prin 2000, cînd m-a trimis Pintilie, lucram la După-amiaza unui torţionar. Avea nevoie de casting la suporteri. Juca Steaua - Astra şi a pierdut Steaua acasă. A fost destul de spooky, pentru că-i vezi pe oamenii ăia dezlănţuiţi, sînt nişte fiare...

M.A.: Sînt oameni normali, de fapt, în afara stadionului...
C.P.: Ştiu că sînt normali, pentru că au venit la film la Pintilie şi erau nişte băieţi drăguţi, unii dintre ei. Dar pe stadion oamenii se transformă. Probabil asta se întîmplă cu fiecare individ, cînd e prins în interiorul mulţimii. Era un vers de la RACLA, "Să nu mergi cu metroul în zi de meci".
 
Episodul 2: Generaţia de Aur? E prea mult!

M.A.: Despre "naţionala" de fotbal ce părere ai?
C.P.: Noi sîntem în formare şi e nejustificată aroganţa noastră. De ce? Pentru că-n '94 am ajuns în "sferturi"? Vorbim despre Generaţia de Aur? Şi mie mi-a plăcut echipa aia, erau jucători foarte buni, dar, băi, e prea mult, e prea mult... Trebuie să-ţi recunoşti limitele. E exact ce se întîmplă în cinematografia română, se vorbeşte despre Noul Val în termenii ăştia! Băi, puţină decenţă, oameni buni, lăsaţi timpul să treacă... Criticii s-au grăbit să facă un clasament al celor mai bune zece filme româneşti, băi, nu-i OK! Lăsaţi timpul să treacă, să se-aşeze lucrurile!

M.A.: Crezi că se pune presiune pe noile generaţii?
C.P.: Mi se pare că dau un exemplu greşit, oamenii ăştia nu-şi dau seama că sînt victimele societăţii de consum sau ce? Să faci clasamente în domeniul artistic? Cum le poţi pune în ordine? De ce, pentru că 40 de critici au hotărît, au votat ei... Băi, nu-i OK, oricum ai da-o!

Episodul 3: Deci nu Germania!

M.A.: Cu cine ai ţinut la Mondial?
C.P.: N-am vrut niciodată să cîştige Germania. Niciodată! Prefer un meci pierdut frumos, en beauté, ţin cu echipa aia! Probabil că asta vine din copilărie. Eram bun la fotbal. Făceam echipa, şi la şcoală, şi la bloc, probabil de la asta-mi vine. Ca microbist, n-am fost pe stadioane.

M.A.: Ai o echipă favorită în campionat?
C.P.: Am fost dinamovist pînă în '77, aveam zece ani, cînd a căzut Rapidul în "B". Florin Apostol, modelul nostru, era cu patru ani mai mare decît noi, era rapidist şi mi-a dat să citesc Glasul roţilor de tren a lui Ioan Chirilă. Şi-am citit cartea aia, şi-am devenit rapidist.

M.A.: Şi la turneele finale cu cine ţineai?
C.P.: Deci nu Germania! Tot ce este spectacol şi dramă prefer de departe. Mă doare cînd pierd, sigur. Acum sînt mai relaxat, pentru că am îmbătrînit şi-am înţeles în timp că sînt şi alte lucruri frumoase, pe lîngă victorii. Dar atunci sufeream...  În '78 am plîns la finala Argentina - Olanda, a fost un moment cînd Olanda a fost aproape de gol şi ar fi cîştigat. N-a cîştigat, a pierdut. Şi stadionul ăla era o demenţă, era plin de confetti. S-a urlat "Gooool!" şi parcă-mi băgau iatagane-n inimă. Probabil din cauza asta sînt aşa, parcursul ăsta m-a făcut ce sînt azi, să aleg spectacolul, nu victoria.

M.A.: Ce alte echipe ţi-au mai plăcut?
C.P.: Mie mi-a plăcut foarte mult echipa Braziliei din '82. Da' eu am ţinut întotdeauna cu Italia, la Mondial, pentru că atunci, în '82, mi-am şi făcut un tricou cu Squadra azzurra. Era echipa aia glorioasă, Conti, Antognoni...

M.A.: I-ai văzut pe italieni la Mondialul ăsta?
C.P.: Nu, pentru că joacă foarte prost şi sînt foarte aroganţi. M-am bucurat că s-au dus acasă şi ei, şi Anglia. Îmi pare rău de englezi, dar au bîlbîit foarte urît...

M.A.: Germania de acum ai văzut-o?
C.P.: Am văzut meciurile Germaniei şi joacă altfel decît în epoca lui Paul Breitner. Sau nu, atunci, în '82, jucau bine, nu e un exemplu bun. Ce jucau acuma, cu Matthäus, era urît...  M-am bucurat că i-au bătut bulgarii în '94, că i-au scos.
 
Episodul 4: Mîna lui Dumnezeu inginerul

M.A.: Îţi place Maradona?
C.P.: Nu mi-a plăcut Maradona şi l-am urît pentru golul ăla cu mîna. Anglia avea o echipă frumoasă atunci. Acum urma marea revanşă. Dar s-au revanşat nemţii mai repede pentru golul ăla din '66. Băi, n-ai ce-i face, băi, e Dumnezeu acolo, sus, sau cine e, acel inginer care a creat cosmosul, şi te pedepseşte cînd greşeşti.

M.A.: Poate e un regizor, acolo, sus...
C.P.: Mie mi se pare că inginerul e mai frumos. E ca replica aia pe care i-a dat-o Brătianu lui Iorga, în Parlament: "Da' ce sa mă înveţe pe mine un inginer?", "Măsura, domnule profesor, măsura!". Mi s-a părut foarte bună. Nu mi-a plăcut Maradona, dar după povestea aia din '86, a fost executat nonstop. La fiecare colţ de stradă şi de articol, s-a dat cu el de pămînt.

M.A.: S-a dat şi singur de pămînt...
C.P.: Nu pot să nu mă gîndesc că ăsta este parcursul unui geniu, e foarte greu, eşti pe terenul de fotbal, nu ai egal, îţi pierzi reperele, cu cine te compari? Foarte puţini oameni se ridică la valoarea ta. Să fim serioşi, Maradona e mult deasupra lui Pele. Ca fotbalist, mi se pare un geniu. Mi se pare aşa, că el, ca artist creator, merita să cîştige cu Argentina. Asta mi se pare. Mai ales după tot ceea ce s-a întîmplat. În '94, dac-ar fi fost el în teren, România nu s-ar fi calificat, punct. Nu mai pupa "sfertul" cu Suedia.


Episodul 5: Filmul verii '94

Secvenţa 1: Eram ca nişte găini decapitate!

M.A.: A fost un noroc nemeritat?
C.P.: Am fost ajutaţi de destin şi am dat cu piciorul destinului pentru că decizia FIFA de a-l suspenda pe Maradona a fost favorabilă României. Ce jucau românii, ăla nu era fotbal, mă scuzaţi, se apărau cu încrîncenare şi scăpau pe contraatac. Ăla nu e fotbalul unor oameni stăpîni pe joc. După aceea abia, în meciul cu Suedia, aveau încredere, probabil venea din faptul ca i-au bătut pe argentinieni. Dar cu Argentina, pe bune, erau ca nişte găini decapitate acolo, pe teren.

M.A.: Şi cu Elveţia cum am fost?
C.P.: Eram în Elveţia, eram la şcoală acolo şi le ziceam ălora: "Vă dăm, vă facem!". Şi apoi, hmmm, mi-era ruşine.

Secvenţa 2: Un sentiment de rudă săracă

M.A.: A fost doar un meci slab...
C.P.: Da, dar eu eram gură bogată. De obicei, nu sînt aşa, dar atunci îmi plăteam şi eu o poliţă. Stătusem patru ani acolo şi aveam aşa un sentiment de rudă săracă, tolerată acolo. Deşi nimeni nu mă privea aşa, era doar complexul meu de provincial, venit din România. Şi-atunci am sfidat: "Vă tragem, vă rupem!". Şi s-a-ntîmplat! L-a scos Vlădoiu pe Christophe Ohrel. I-au pus şi o bulă în Caţavencu: "Alea patru minute mi s-au părut că nu se mai termină niciodată!". Ce trist şi pentru Vlădoiu!

M.A.: Şi-a revenit între timp...
C.P.: Ideea e că nu s-a întîmplat încă nimic glorios în materie de fotbal pe meleagurile noastre.

M.A.: Dar finala de la Sevilla?
C.P.: A fost extraordinar, dar acolo a jucat "naţionala" României cu o echipă de club, ce mai încolo, încoace! Eram în armată, în '89, cînd a fost finala cu Milan. Mamă, ce ne-au urcat pe pereţi Gullit, Van Basten, mamă! În dormitorul ăla, cu 37-40 de militari împuţiţi, că lucram în construcţii, o tristeţeeee! Aveam şi un televizor amărît, alb-negru, prindeam prost postul...

Secvenţa 3: Prunea în Auditoriul Stravinski

M.A.: Alte amintiri legate de fotbal?
C.P.: În vacanţa de vară din '94, am rămas în Elveţia mai mult, două săptămîni. M-am angajat să lucrez la Festivalul de Jazz de la Montreux. Nu cîştigam mare lucru, cît să mă întorc cu nişte bani în România. Eram în staff-ul festivalului, cu tricou, cu walkie-talkie, trebuia să supraveghem nişte zone. Majoritatea eram emigranţi, ăştia din staff. Cînd am bătut Argentina, a fost seara braziliană la Montreux, au venit brazilienii şi m-au felicitat, parcă era meritul meu.

M.A.: Şi apoi, la meciul cu Suedia?
C.P.: A fost unul dintre cele mai grele momente pe care le-am trăit în Elveţia. Mi se părea c-am făcut ceva, c-am ajuns departe. Şi nu c-am ajuns departe, dar... Vedeam meciul pe furate, zona mea era la etaj, în Auditoriul Stravinski. Aveam televizor pe hol. Nu se întîmpla mare lucru, festivalul de jazz nu e festival de rock, cu rockeri supăraţi care muşcă din pereţi, nu.

M.A.: Ce fel de public era?
C.P.: Era multă burghezime acolo, mare, mică, de toate felurile. Era de bonton să te duci la Montreux... Chestia asta, că realizaserăm ceva, felul cum jucaserăm, Răducioiu, ăla era meciul lui Răducioiu! A jucat extraordinar şi mi s-a părut aşa, bă, ce suprapunere, şi ăsta cu faţa lui de suedez le dă gol suedezilor. Şi-a muncit... Şi-a luat-o Prunea! Cum s-a băgat ăla, Kennet Andersson...

Secvenţa 4: Mi se părea că tot cosmosul e împotriva noastră

M.A.: Se mai uitau şi alţii la meci?
C.P.: Ei, pe holul ăla erau fel şi fel de oameni, amatori de jazz, dar erau şi microbişti printre ei. Holul era plin. Cînd a dat gol Suedia, au sărit toţi ăia! Doamne, Doamne! Eu eram mic acolo, eram exact ca în Nino Manfredi, e un film care se cheamă Pain et chocolat / Pîine şi ciocolată, despre el - emigrant italian, în Elveţia. Jucau Elveţia cu Italia şi el nu putea să se bucure pentru că se dădea elveţian, şi se bucura cînd dădeau elveţienii gol. Eram exact aşa ca Nino Manfredi, s-au rupt pereţii ăia acolo. Cel mai nasol a fost la penalty-uri.

M.A.: Erau mulţi suedezi pe-acolo?
C.P.: Nu, dar toţi ăia ţineau clar cu Suedia! Cînd ratau românii, mamă, ce bucurie! Şi eu eram acolo, ultimul pîrlit. Am plecat de la Montreux în seara aia, eu stăteam în Lausanne şi făceam cu trenul 15-20 minute. Mamă, mamă, mamă, mamă... Acolo în holul ăla de la Auditoriul Stravinski, cînd se bucurau la golurile Suediei şi la ratările noastre, eram praf, eram praf. Mi-au dat lacrimile, mi se părea că tot cosmosul e împotriva noastră. În holul ăla nu era ca pe teren, strigă unii dintr-o parte, unii dintr-alta. Aici era totul dezechilibrat, eram eu şi-un hol în care oamenii tot veneau, s-a umplut acolo, stăteau pe jos, eu stăteam undeva după un stîlp şi mă mai uitam aşa... A fost foarte nasol.

M.A.: A fost singurul moment nasol?
C.P.: S-a mai întîmplat. O dată, pînă-n '96, cînd juca România cu Franţa la rugby, au pierdut ai noştri şi comentatorul a zis: "Ce se-ntîmplă cu această echipă a României? Fac apel către toate cluburile şi oamenii din rugbyul francez să le trimită echipamente! Ei n-au echipamente, n-au ghete! Cu tot ce-aveţi, ajutaţi această echipă!".


M.A.: De ce nasol? Nu avea intenţii rele...
C.P.: El era bine intenţionat, cu siguranţă. Dar eu m-am simţit ca un milog atunci. Echipamente pentru "naţională"! Nu puteam să ne ocupăm de atît măcar?

Episodul 6: Mutu, Eminescu şi părinţii

M.A.: Crezi că fotbaliştii ar trebui să fie modele morale?
C.P.: Nu. Cred că asta e o problemă de educaţie. În asta l-am transformat şi pe Eminescu, ultrachestionabil sub aspect moral. Ca poet are locul lui, indiscutabil.

M.A.: Cum se face că apar reproşuri de genul: "Păi, ce model le dă copiilor care vor să se apuce de fotbal?"?
C.P.: Întrebarea asta ar trebui să şi-o pună părinţii, în ce măsură reuşesc ei să-i ghideze pe copii în primii ani. Aici funcţionează mecanismul ţapului ispăşitor. Părinţii se plîng de Adrian Mutu, se droghează, nu se droghează. E foarte uşor să-l faci ţap ispăşitor. "Ce exemplu dă Adi Mutu?" Da' ce exemplu-i dai tu copilului tău? Oare părinţii care se plîng de asta oare sînt ei chiar atît de integri?

M.A.: Şi atunci care ar trebui să fie reperele morale?
C.P.: Deja este foarte complicat să-ţi educi copiii. Cînd se pune problema de repere morale, în primul rînd tu, părinte, trebuie să fii un reper moral al copilului, în carne şi oase. Dacă nu reuşeşti tu, atunci trebuie să te rogi la Dumnezeu măcar bunicii să fie repere, habar n-am, unchii, mătuşile, vecinul de la doi...
 
Episodul 7: Hănescu vs. Hănescu, la Wimbledon

M.A.: Pe Hănescu, după incidentul de la Wimbledon, unii l-au apărat, alţii l-au criticat, pentru că ne-a făcut de rîs la un turneu unde vine şi Regina Angliei. Tu ce părere ai?
C.P.: Există tot felul de sportivi care au avut manifestări din astea. Mă gîndesc la Cantona sau la Zidane. Îmi pare rău că Hănescu s-a comportat aşa, dar n-are legătură cu noi românii, are legătură cu el, în primul rînd. Nu pot să judec chestia asta, pentru că nu sînt el... E complicat! Cred că pînă la urmă... nu, nu pot judeca.

M.A.: E mai grav sau nu decît ce a făcut Cantona?
C.P.: Îmi vine să zic asa: Eric Cantona aparţine culturii franceze, care reprezintă un soi de reper în tot ceea ce priveşte cultura de orice fel. E mai uşor pentru omul de rînd să zică: "Da, e urît ce-a făcut Cantona, dar pînă la urmă Franţa nu e doar Cantona, reprezintă şi altceva, uite aia, aia, aia". Pe cînd la noi: "Da, e urît ce-a făcut Hănescu, dar noi, noi, noi ce?" (rîde) "Îl avem doar pe Hănescu şi uite că şi aia s-a dus". Probabil că ăsta e reflexul, ne-a făcut de rîs. Dar totuşi avem mînăstirile alea în Moldova, veniţi să le vedeţi, că noi sîntem primitori.

M.A.: Şi atunci ar trebui criticat?
C.P.: Sigur el e primul care regretă, fără nici un fel de discuţie, să fim bine înţeleşi. Şi vii şi tu, şi-i mai dai şi tu una! Oamenii se grăbesc să-şi dea cu cărămida în piept, da' uită că e un Dumnezeu sus şi-i pune la încercare. Nu te grăbi să spui, pentru că ţi se va întîmpla la fel. Nu pe un teren de tenis, ci în trafic, unde există miză, şi tu ai de apărat acolo, nu doar imaginea ta, ci şi ţara ta.


M.A.: Crezi că presiunile sînt prea mari?
C.P.: Poţi să spui ce-i în mintea unui sportiv cînd ajunge într-un turneu de înalt nivel? Păi, tu-l judeci pe Hănescu. Şi la volan, în trafic pe Magheru, ajungi să-ţi bagi în toţi şoferii care-ţi taie faţa, da' zici: "Bă, nu mă vede nimeni, Regina Angliei nu-i aici, adică sînt la adăpost. Sînt la mine-n maşină".

Episodul 8: Capra şi catedrala

M.A.: Care e specificul românesc?
C.P.: Specific nouă e capra vecinului. Noi, naţie de chibiţi fiind, ne preocupăm la modul cel mai serios cu putinţă de ceea ce-i aparţine sau nu aproapelui nostru, ce are ăla şi nu am eu. Constanta e asta: stăm pe margine, cu mîinile în buzunar, seminţe, chibiţăm.

M.A.: Cum ai comenta un egal cu Franţa la fotbal?
C.P.: Luciditatea e obligatorie. Cine sîntem noi în fotbal? Dacă dăm timpul înapoi, în anii '70, şi ne gîndim cine-am fost în handbalul masculin, pe bune, eram cei mai buni, punct. Ei se raportau la noi. Lucrurile astea se pot întîmpla din nou şi se pot întîmpla în toate domeniile, dar pentru asta trebuie seriozitate, transpiraţie, să nu te-aştepţi să crească într-un an, doi. Adică investeşti şi nu aştepţi nimic. Trebuie să integrăm cît mai just semnificaţia marilor catedrale din Vest.

M.A.: Care e această semnificaţie?
C.P.: Oamenii care le-au proiectat şi mulţi dintre cei care au lucrat la ele nu le-au văzut niciodată gata. Ne lipseşte filosofia investiţiei pe termen lung. Noi vrem imediat. O casă din paiantă se face şi repede. Mă uitam la TV, au dat apele  la Dorohoi şi-au rupt o casă. Se vede în secţiune zidul făcut din chirpici. Păi, cum să nu cadă aia? Cred că noi, românii, din povestea cu cei trei purceluşi, sîntem primul purceluş. Pe bune, lucrurile nu sînt făcute să dureze. Şi ce facem noi după aceea? Păi, scriem un poem!

Episodul 9: Vin tătarii!

M.A.: Facem un film. Dar avem scuza istorică, a tătarilor, care trec şi dărîmă...
C.P.: Asta e o explicaţie pe care mi-am dat-o şi eu. Dar uităm că şi în Europa Occidentală ăia s-au tot batut, nu cu turcii, creştini între creştini. Bine, vin tătarii o dată, de două ori, de trei ori, dar la un moment dat au obosit şi ăia. Toţi au avut probleme cu cîte cineva. Probabil, cînd nu mai veneau tătarii, românii îşi dădeau foc la case, să aibă ceva de făcut, se ciomăgeau între ei. Am rămas aşa.

M.A.: Am rămas săraci.
C.P.: Nu săraci. Moldova nu e săracă, de exemplu. Mie mi se pare că oamenii sînt mai poeţi, mai contemplativi. Dacă nu există autoritate, oamenii nu fac. În Occident s-a întîmplat la fel, dar oamenii au învăţat. Noi am fost învăţaţi că statul e inamicul public nr.1. Dacă poţi să furi statul, fură. El nu face altceva decît să te fure pe tine.

Episodul 10: O lume lăsată la voia întîmplării

M.A.: Nu ne fură, statul ne dă, ne face...
C.P.: Trebuie să ne dea, trebuie să ne facă. În momentul în care aduce atingere intereselor noastre, ne războim cu el. Nu există respect pentru stat, pentru că ideea de stat e prost reprezentată. Pe de altă parte, majoritatea formatorilor de opinie îi pun în discuţie pe toţi reprezentanţii puterii. E un cerc vicios din care n-avem cum să ieşim. Există structura asta de chibiţ, în ADN-ul românului. Majoritatea stă pe margine şi comentează, ăla a făcut aşa, ăla a făcut aşa. Şi cum adică, a scuipat Hănescu unde vine Regina Angliei? Băi, cît respect pentru Regina Angliei! Da, pentru că englezii o respectă. Dacă ar fi fost regele României? Sînt convins că pe toată durata regatului, regele era făcut albie de porci.

M.A.: Îl critica şi Ilie Moromete, în Poiana lui Iocan!
C.P.: Cred că lucrurile chiar aşa se petreceau. Noi avem tendinţa să credem că politicienii greşesc mai mult. Dar nu este adevărat, noi greşim la fel de mult ca şi politicienii noştri, dovadă că ei ne reprezintă. Moldova nu este săracă, este o lume lăsată la voia întîmplării, unde căpeteniile locale, baronii locali nu fac decît să-şi umple buzunarele, fără să le pese de comunitate.
 
Episodul 11: O naţie de Chiriţe şi Caţavenci

M.A.: Avem ceva sfînt, ca popor?
C.P.: Adică o valoare pe care o împărtăşim cu toţii? O calitate? Păi, asta cu "să moară capra vecinului". Eu cred că asta aparţine culturilor primitive, în formare. Noi sîntem destul de primitivi, se vede din felul cum gîndesc oamenii cînd se întorc din străinătate. Foarte puţini sînt echilibraţi în raport cu tot ce înseamnă Vestul, civilizaţia, cultura. Cei care se consideră civilizaţi spun: "Am fost la Luvru şi-am văzut Mona Lisa. Superbă!". O naţie plină de Chiriţe şi de Caţavenci!

M.A.: Stăm chiar atît de rău la civilizaţie?
C.P.: Păi, foarte mulţi cred că trebuie să citeşti ca să ai ce să vorbeşti în societate. Vorbeşti şi tu despre Dostoievski, despre una, alta... Foarte puţini sînt interesaţi în mod real de ceea ce se întîmplă în jur. Ei sînt salvarea noastră. Dar, ca în orice organism bolnav, celulele sănătoase nu sînt la vedere. La vedere e buba.

Episodul 12: Ţara domnului Lăzărescu

M.A.: Te simţi ca reprezentînd un sistem, o industrie cinematografică?
C.P.: Nu fac parte din sistem. Iar industria românească de film nu există, e o fantasmagorie, în cel mai fericit caz. În varianta tristă, nu e nimic altceva decît un soi de provincialism. Adică, atîta vreme cît americanii au o industrie de film, de ce n-am avea şi noi, românii? Ne comparăm atît de uşor şi cu Anglia, şi cu Germania, şi cu America!

M.A.: Inclusiv la fotbal ne comparăm...
C.P.: Da, da, peste tot se-ntîmplă chestia asta, e o dovadă nu doar de provincialism. Ca să fiu cumva delicat cu noi înşine, noi românii, aş zice că e o consecinţă a imaturităţii noastre. Noi am ars multe etape, lucrurile nu s-au copt cum trebuie, am ajuns să arătăm acuma ca un cozonac rumenit numai la suprafaţă, cu coca nefăcută înăuntru, cum e mai rău. SÎNTEM PREA TINERI!


M.A.: Ce e de făcut?
C.P.: Numai, gata, s-a terminat. Nu ştiu dacă chestiile astea pot fi recuperate, trebuie un tratament de şoc, e foarte complicat. Adică se ia cozonacul felie cu felie şi se pune înapoi în cuptor, habar n-am.

M.A.: Trebuie întrebaţi specialiştii.
C.P.: Eu nu cred că se poate face, da' lucrurile cam aşa stau. Am sărit etape şi ne-am trezit în plin modernism total nepregătiţi. Toată perioada comunistă, tulbure şi neagră, e refugiul ideal pentru cei mai mulţi dintre noi. Spunem: "Dom'le, a fost comunismul! Dacă n-ar fi fost comunismul să vezi ce s-ar fi întîmplat în spaţiul carpato-danubiano-pontic!". Păi, nu s-ar fi întîmplat mare lucru. E ca atunci cînd ai o problemă de sănătate pe care n-o tratezi şi pe măsură ce avansezi în vîrstă, problema avansează şi ea şi apar alte probleme. Sîntem ca un organism bolnav.

M.A.: Sîntem ca domnul Lăzărescu?
C.P.: M-am gîndit la România cînd am făcut un film despre un bolnav purtat prin spitale. Cum ieşi din chestia asta? Nu ştiu cum ieşi din chestia asta. Dar varianta frumoasă e să spui că sîntem tineri. Sîntem aşa, nişte adolescenţi. Şi-atunci, pentru că adolescenţii sînt revoltaţi, sîntem în conflict. Solidaritate nu există. E foarte greu de făcut ceva în momentul în care tragem fiecare în direcţia lui.
 
Episodui 13: Gaşca veche şi gaşca nouă

M.A.: De unde ar trebui să înceapă schimbarea?
C.P.: Fiecare pe domeniul lui, atît cît pot eu, dacă pot s-ajut, să fac. Asta le spuneam şi colegilor din cinematografie în 2003, cînd am făcut noi revoluţia aia împotriva bătrînilor din domeniu. Ne zicea Nae Caranfil: "Adică, băi, voi ce faceţi? Voi înlocuiţi gaşca existentă cu gaşca voastră.". Şi i-am zis "Nu, Nae, exagerezi, nu-i aşa!". Da', de fapt, Nae a avut dreptate. Ăsta e riscul, pentru că în programul acestei generaţii din care fac şi eu parte trebuie să existe cel puţin unu, două, trei, şapte capitole care să-i privească pe oamenii tineri care se apucă să facă film. Pentru că, dacă nouă ne-a fost greu, ăstora o să le fie...

M.A.: Greu în ce sens?
C.P.: Noi ne luptam cu nişte oameni care în anii '80 n-au făcut altceva decît să arunce banii statului pe fereastră. Au făcut nişte filme mizerabile, iar lucrurile bune s-au întîmplat graţie unor accidente fericite. Daneliuc, Gulea, Tatos, oamenii care făceau film la modul responsabil, Pintilie. Ne raportam la nişte oameni care nu erau într-o poziţie atît de glorioasă faţă de cea în care sîntem noi acum. Cei care vin ce-o să zică? Trebuie să existe niste capitole în legea cinematografiei care să privilegieze debuturile. OK, ratezi, dai bani unor oameni care debutează şi fac nişte filme proaste. Dar în momentul în care dai bani unor oameni care au făcut şi fac filme proaste, cum se cheamă chestia asta? Tu, statul, care ai o politică culturală în domeniul cinematografiei...

M.A.: Avem aşa ceva?
C.P.: Trebuie să avem. Tu, statul, trebuie să sprijini tot ce înseamnă tînăr regizor. Astea nu se trec la pierderi, oamenii ăştia trec prin şcoala de film. Şi atunci tu, statul român, nu faci altceva decît să creezi muritori de foame... Trebuie să le dai şansa să facă un film şi rămîn ăia care sînt cu adevărat competenţi. Da' să aibă şansa! Tu îi carotezi înainte să le dai şansa?

Episodul 14: Premiile sînt nişte efecte secundare

M.A.: Ce părere aveţi despre faptul că statul finanţează regizori şi în funcţie de cîte premii au la festivaluri?
C.P.: E o aberaţie. Multe filme importante, la care ne raportăm în ziua de azi, nu au cunoscut reflectoarele festivalurilor. Premiile şi festivalurile sînt nişte efecte secundare. Nu reprezintă altceva decît obolul pe care trebuie să-l plăteşti societăţii de care aparţii. Pentru că lucrurile se fac aşa în lumea asta. În realitate, pe tine, cineast, nu te interesează decît produsul de laborator, filmul căruia i se asociază gloria festivalurilor e pentru marele public. Dom'le, mă duc să văd un film de Oscar sau care-a luat Palme d'Or. Important este filmul, între limitele lui, şi cu asta basta.

M.A.: Iar pentru stat ce e important în materie de film?
C.P.: Statul se întreabă "Dom'le, ce face arta? Ce face cinematografia?". E o sursă de venit şi de imagine în plan internaţional. Noi nu putem vorbi de beneficii, tot ce cîştigăm în ţară e sub bugetul filmului. Nu sînt săli de cinema, nu e public de cinema, nu există tradiţie, interes pentru cinema. Noi nu vrem să acceptăm faptul că, din punct de vedere cultural, ne aflăm undeva în secolul 19, înainte de inventarea fotografiei. Ăia care ţin pasul sînt puţini şi sînt efectiv interesaţi de domeniul pe care şi l-au ales. Şi cam aia e. Marele public nu este educat la fel ca marele public din Franţa. Şi-atunci avem o problemă. Rămîne povestea cu imaginea. De asta au băgat criteriul festivalurilor.

M.A.: Aţi semnat în mai 2010, la TIFF, Proclamaţia de la Cluj, pentru viitorul cinematografiei româneşti şi împotriva unei legi propuse de Sergiu Nicolaescu?
C.P.: Am semnat-o din solidaritate cu oamenii care fac filme la modul serios şi responsabil. Restul e o ficţiune. Îmi doresc ca generaţia asta tînără să nu devină cumva un substitut pentru generaţia lui Nicolaescu şi a celorlalţi, pentru că riscul este foarte mare.


Cristi Puiu
Născut pe 3 aprilie 1967, Bucureşti
Absolvent al Şcolii de Arte Vizuale din Geneva
Regizor şi scenarist
Filme: Marfa şi banii, 2001 (premiu la festivalurile de la Salonic, Cottbus, Buenos Aires, Angers, Trieste), Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea, 2004 (Ursul de Aur pentru cel mai bun scurtmetraj, la Berlin), Moartea domnului Lăzărescu, 2005 (premiul Un Certain Regard la Cannes, premii la Reykjavik şi Chicago), Aurora, 2010 (în selecţia oficială la Cannes 2010, Un Certain Regard)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer