Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Acasă nu mai este nicăieri


Simona Chiţan, un interviu cu Norman Manea

04.03.2011
Adevărul literar şi artistic, noiembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Scriitorul stabilit în SUA, care a fost în România pentru câteva zile în noiembrie 2010, povesteşte despre traumele exilului, dar şi despre compromisurile făcute de scriitorii români, printre care şi Adrian Păunescu. Cel mai tradus scriitor român în străinătate, care a continuat să scrie în limba română şi după emigrarea în SUA din 1986, a fost în Bucureşti şi în Bucovina, între 15 şi 24 noiembrie 2010.

Simona Chiţan: În ce relaţii aţi fost cu Adrian Păunescu?
Norman Manea: N-aş spune că l-am cunoscut, dar am stat cu el şi cu Lucian Pintilie, Dorin Tudoran şi poate şi alţi câţiva la o masă a "tinerilor" în anii '60, la Brăila, la premiera piesei lui Miron Radu Paraschivescu, Asta-i ciudat!. Am asistat atunci la confruntarea semnificativă între voluminosul şi voracele poet şi marele regizor pe care îl apărase curajos la premiera filmului Reconstituirea şi pe care îl înfrunta acum cu o penibilă condescendenţă.

S.C.: Cât de tare v-aţi certat?
N.M.: Nu am schimbat nicio vorbă cu el şi nu ne-am mai întâlnit niciodată, dar am aflat că ştia tot ce scrisesem despre "contradicţiile" sale. Ele fuseseră vizibile, de altfel, chiar în acea primă seară, prin dialogul cu Pintilie, ca şi în atitudinea sa ulterioară faţă de mine, când m-a atacat violent în Flacăra şi m-a apărat, surprinzător, după aceea, când C.V. Tudor ne-a atacat pe toţi trei, Marin Sorescu, Păunescu şi cu mine, în fiţuica sa imundă Săptămâna. Am şi relatat o parte dintre aceste "aventuri" în volumul Despre Clovni, unde l-am numit Pompă Lirică şi am reprodus scrisoarea sa de un insuportabil servilism faţă de Ceauşescu.

S.C.: Va rezista opera lui Adrian Păunescu compromisurilor pe care le-a făcut?
N.M.: Setea de putere a degradat treptat un talent generos şi prolific, lăsând doar oaze de poezie adevărată în marea sa producţie propagandistică. A fost o prezenţă publică ubicuă în perioada Ceauşescu, dar şi ulterior, inspirând reacţii populare la fel de contradictorii, de la mulţimea care ovaţiona Cenaclul "Flacăra" la încercarea de linşaj în momentul când s-a prăbuşit dictatura şi poetul de curte încerca, disperat, să se refugieze la ambasada americană, până la regretele şi elogiile cu care este însoţit azi decesul său.

Loc în cimitirul non-confesional

S.C.: Cum priviţi moartea din punct de vedere spiritual?
N.M.: Nu sunt religios, sunt un agnostic, nu am opinii clare despre o atât de enigmatică temă. Moartea? Mă îngrozeşte nu doar neîncetata ei productivitate, ci mai ales "veşnicia ei", cum spunea poetul. Unii evrei religioşi au considerat "contractul" lor cu Dumnezeu ("Noi Te-am recunoscut primii, Tu ne-ai ales drept poporul Tău") pus în dubiu de catastrofa Holocaustului.

S.C.: Vă încearcă resentimentele obişnuite ale evreilor faţă de Germania?
N.M.: Oricât de justificate ar fi de oroarea "soluţiei finale", ele se raportează azi diferit şi au cu totul altă anvergură şi motivare, mult diminuate, prezentul fiind al unei noi generaţii, care în Germania i-a somat, prin anii '60, pe părinţi şi pe bunici să se explice şi să-şi motiveze complicitatea cu nazismul. Mai şocantă pare, în schimb, permanenţa antisemitismului, revigorat în ultimii ani în toată lumea, nu doar în lumea arabă şi musulmană, ci şi în Occident, mai ales dinspre stânga militantă.

S.C.: Poţi divorţa de România, la vreme de exil? Unde mai e acum acasă pentru dumneavoastră?
N.M.: Divorţul, dacă despre divorţ este vorba, implică, cum ştim, două părţi. Pleci, uneori, pentru că ai fost divorţat, deportat, declasat etc., nu pentru că tu ai vrut divorţul. Cum spunea cândva un amic, există viaţă şi după divorţ. Domiciliul meu este în America, "acasă" nu mai este nicăieri şi m-am obişnuit cu această nouă condiţie, o găsesc instructivă.

S.C.: Unde aţi vrea să închideţi ochii şi să vă petreceţi veşnicia? În România, lângă mama dumneavoastră în Bucovina, sau în SUA?
N.M.: Voi închide ochii, probabil, acolo unde trăiesc acum. Am deja, de altfel, un loc în cimitirul "nonconfesional" de la Bard, unde este înmormântată şi Hannah Arendt şi unde catolici, protestanţi, musulmani, evrei, budişti, atei, agnostici îşi suportă calm vecinii. Voi fi vecin cu prietenul meu Philip Roth, deci vom putea discuta, din când în când, cum o facem şi acum, situaţia noastră şi a lumii.

S.C.: Purtaţi Bucovina în suflet, peste timp?
N.M.: Bucovina rămâne a copilăriei, a tinereţii, a părinţilor mei. Vizita mea de acum este extrem de încărcată de întâlniri culturale în Bucureşti. Este, deci, mai ales, un contact cu cititori, jurnalişti, scriitori.

S.C.: Cum priviţi efectele dezastruoase ale crizei resimţite în România, dar şi în lume?
N.M.: Este o perioadă, cred, foarte grea pentru România şi se poate vedea şi de departe, în ziarele româneşti, dominate de o irepresibilă iritare, de încăierări şi invective. Criza economică se arată a fi şi una politică şi morală, repunând în discuţie perioada ultimilor 20 ani, corupţia şi demagogia politicienilor, apatia şi deruta "cetăţeanului turmentat". Vin acum dintr-o ţară unde, din păcate, criza a avut, de asemenea, efecte colaterale substanţiale asupra electoratului, cum s-a văzut deja din rezultatul alegerilor de la 3 noiembrie 2010. Dacă ar fi să extindem şi mai mult tabloul, aş spune că trăim într-o lume tot mai incertă, greu guvernabilă, în care seismele sunt sporite şi imposibil de evitat, iar contradicţiile, când nu şi conflictele, se tot adună, fără o soluţie previzibilă. Sunt şi multe focare de imediată şi planetară primejdie, care ar putea declanşa dezastrul.

S.C.: Cum sunt afectate scrisul şi cărţile în aceste vremuri?
N.M.: În aceste condiţii, cartea supravieţuieşte cum poate, adică greu. Mă refer la cartea valoroasă, nu la imensa producţie comercială de carte care, de fapt, domină piaţa editorială şi o şi radicalizează. Internetul, cu toate derivatele sale de ultimă oră, mereu în extindere, subminează sau înlocuieşte produsul de "hârtie" şi va schimba probabil, treptat, cam totul, maniera de a scrie, de a citi, de a edita şi de a difuza cultura, literatura. Din fericire, nu vom apuca această nouă poznă a progresului, nu suntem nemuritori...

S.C.: Ce proiecte editoriale sunt pe drum?
N.M.: Editura Polirom va continua să publice, în România, volumele din seria de autor, deci şi eu voi continua să lucrez la publicarea lor. Îmi vor apărea noi volume de proză în principalele ţări din Europa, dar şi în Brazilia şi China.

Securistul era interesat de Faulkner

S.C.: Cum comentaţi reproşul recent al Hertei Müller faţă de "tăcerea" intelectualilor din România în timpul comunismului?
N.M.: Este adevărat că nu a existat la noi o disidenţă colectivă, vizibilă şi fermă, ca în alte părţi, dar cazuri individuale de intelectuali care au protestat faţă de sistem, fie direct şi făţiş, fie codificat, au existat, şi unele s-au terminat tragic. Posibilitatea şi chiar dorinţa de asociere, de solidarizare au fost dintotdeauna la noi mai reduse, iar inexistenţa unor instituţii care să joace acest rol - de pildă, Biserica - a avut importanţă. Pe de altă parte, nu putem uita că avem în vedere o situaţie extremă, un sistem totalitar şi poliţist care stăpânea toate mijloacele de producţie, economice, financiare, culturale şi până la urmă ne stăpânea, într-un fel şi în multe feluri, pe noi toţi.

Am apreciat mult înţelegerea pe care Herta Müller, atât de intransigentă în alte situaţii, a dovedit-o faţă de fostul ei prieten Oskar Pastior, care nici el, precum atâţia alţii, nu a devenit disident, ci chiar dimpotrivă, informator. Un informator care nu a informat însă nimic. Cred că, până la urmă, acesta ar trebui să fie criteriul esenţial de a judeca "Dosarele", atât de cinic manipulate la noi. Anume: dacă cel descoperit azi că a fost informator a făcut rău, cât şi cui. Nu e deloc onorabil niciunde şi nicicând să devii sluga poliţiei, este un rol abject, cred eu, în orice loc din lume şi în orice perioadă istorică, dar cazurile sunt individuale şi trebuie judecate tot aşa, individual.

S.C.: Cât de periculoasă putea deveni rezistenţa în acea perioadă?
N.M.: Rezistenţa exista, de vreme ce unii, puţini, au optat pentru ea şi au şi plătit cutezanţa. Mai puţin, e drept, decât în vremea stalinismului, dar deloc neglijabil. Nu trebuie să uităm că, în situaţii primejdioase, oamenii îşi urmează mai curând instinctul de conservare decât imboldul spre risc. Să preţuim, deci, eroismul celor curajoşi şi să încercăm să înţelegem situaţia limită în care trăia marea masă tăcută. După prăbuşirea sistemului, majoritatea membrilor şi a funcţionarilor de partid s-a declarat victima sistemului (poate a şi fost) şi a devenit aprig anticomunistă. Un anticomunism postfestum, retoric şi facil, care a preluat nu o dată fervoarea bolşevică, ura şi intoleranţa, ca profitabile arme politice în arena momentului.

S.C.: Legat de propriile întâlniri cu reprezentanţii terorii, ce nu aţi putut ierta sau uita?
N.M.: Am fost în situaţia să mă confrunt de câteva ori direct cu Securitatea şi am avut un prieten apropiat care a devenit, la un moment dat, informator "specializat" doar asupra persoanei mele. Nu mă pot compara însă cu cei supuşi la interogatorii susţinute, torturaţi, ameninţaţi. Îmi amintesc o întâlnire cu un securist cultivat care a ţinut să discute cu mine chestiuni literare curente, dar şi despre... Faulkner. Mai pregnantă a rămas o audienţă la Securitatea din Suceava, când am încercat să-l salvez pe tatăl meu, tracasat până la nebunie de agenţi care voiau să-l recruteze. M-am comportat foarte agresiv, chiar impertinent, în faţa comandantului adjunct, un om îmbrăcat modest, cu o privire scrutătoare şi vorba moale, care mi se părea cu adevărat inteligent şi primejdios, dar care m-a ascultat atent, cu aparentă înţelegere. Când am coborât treptele clădirii, asigurat că izbutisem să-mi salvez tatăl de sinistra presiune poliţistă, am înţeles că, dacă întâlnirea ar fi durat încă o oră, aş fi "clacat", epuizat şi învins de excesiva încordare. M-am gândit cu înfiorare la cei care au fost supuşi zile şi nopţi unor presiuni incomparabil mai mari.

Sertarele exilului

Norman Manea, născut la 19 iulie 1936, la Burdujeni / Suceava, este profesor de literatură europeană şi writer in residence la Bard College, New York.

De la debutul din 1966 şi până în 1986, când a plecat din ţară, a publicat 10 volume, fiind distins cu Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1979) şi Premiul Uniunii Scriitorilor (anulat în 1984 de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste).

Sageata 1992 - A primit Bursa Guggenheim şi prestigiosul Premiu MacArthur (supranumit "Nobelul American").
Sageata 1993 - Biblioteca Naţională din New York l-a sărbătorit cu prilejul acordării distincţiei de Literary Lion.
Sageata 2002 - Este distins cu Premiul Internaţional de literatură Nonino pentru Opera omnia.
Sageata 2006 - Devine membru al Academiei de Arte din Berlin. Norman Manea este autorul a peste douăzeci de volume de ficţiune şi eseuri.
Sageata 2006 - Premiul Médicis Étranger pentru Întoarcerea huliganului.
Sageata 2009 - A primit din partea guvernului francez distincţia "Commandeur dans l'Ordre des Arts et des Lettres".

În seria de autor Norman Manea, Editura Polirom a publicat: Întoarcerea huliganului (2003), Plicuri şi portrete (2004), Fericirea obligatorie (2005), Despre Clovni: Dictatorul şi Artistul (2005), Anii de ucenicie ai lui August Prostul (2005), Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici (2008), Înaintea despărţirii. Convorbire cu Saul Bellow (2008), Vorbind pietrei (2008), Atrium (2008) etc.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer