Pascal Bruckner. Prostituţia sau noua dezordine amoroasă din Iubirea faţă de aproapele

Atenţia pe care o acordă epoca modernă corpului, ca formă în care se prezintă şi ca percepţie asupra sa, a condus inevitabil spre abordarea acestuia în termeni de sexualitate, tocmai pentru a-l înţelege şi a-l putea defini mai bine. Rezultatul a fost că această tendinţă a redus corpul la genital, ceea ce a presupus o dezvrăjire a emoţiilor. Din acest punct de vedere, pornografia, contestată de estetica filmului, devine un exemplu al felului în care este corpul fragmentat - manifestându-se o adevărată indiferenţă faţă de individ ca sine - şi o prezentare a actului brut, din perspectivă masculină. Ca răspuns, Pascal Bruckner şi Alain Finkielkraut şi-au propus să răstoarne convenţiile sau prejudecăţile ştiinţifice şi psihanalitice expunând în Noua dezordine amoroasă condiţia femeii şi a bărbatului în cadrul unui act sexual aşa cum au fost ele denaturate sau tipizate. Demersul lor are drept scop revenirea la corpul uman ca întreg, la o plăcere care nu ţine doar de contractul orgasmului ca funcţie necesară bunăstării psihice şi fizice[1]. O astfel de reintroducere a erotismului nu este văzută în sens disciplinar, în care părţi ale corpului sunt încărcate de sugestii sau trimiteri către organele genitale (şi care, astfel, poate fi considerată un precursor al pornografiei[2]), ci drept o explorare a Celuilalt în calitatea sa de distinct.

Pascal Bruckner a revenit asupra acestei teme şi dincolo de discursul filosofic, transpunând în literatură sinteze ale conceptelor pe care le-a dezbătut alături de Finkielkraut. Iubirea faţă de aproapele, unul dintre romanele sale erotice, aduce în prim-plan prostituţia văzută în ambivalenţa ei - de muncă şi plăcere, precum şi transgresarea limitelor dintre cele două. În acest joc sunt angrenate o serie de interconexiuni care au în vedere moartea modelului conjugal, fascinaţia orgasmului feminin, risipa bărbatului sau plăcerea găsită în Celălalt şi care dau naştere unei viziuni noi a raportului dintre corpul uman şi cel care-l posedă.

În general, prostituţia apare ca o practică în care plăcerea este vândută şi cumpărată. Prin urmare ea presupune încheierea unui contract între cele două părţi, consacrând un raport indisociabil între relaţii sexuale şi bani şi, pe de altă parte, anihilând orice dorinţă de a-l cunoaşte pe celălalt. Prostituata este pentru client doar un sex, un corp de descărcare, iar el pentru ea - o sursă de venit. Femeia este anulată, restrânsă la o parte a corpului şi, mai mult decât atât, permite o relaţie sexuală codificată, o ordine în care aceasta se poate efectua şi care presupune un grad mare de pasivitate a bărbatului faţă de parteneră. Ritualul este mereu acelaşi: dezbrăcare, erecţie, intromisiune şi evacuare obligatorie (clientul fiind obligat mereu să-i facă loc unui altul, de aici atitudinea dispreţuitoare cu care sunt tratate prostituatele[3]). În faţa cererilor bărbaţilor, femeile au dezvoltat mecanisme asemănătoare acestora, o libertate dată şi de faptul că ele deţin "marfa", ceea ce a constituit, cred, un alt factor al dispreţului masculin - ei au realizat în sfârşit că nu posedă un corp, ci doar îl închiriază, şi, la fel cum prostituata ca femeie este irelevantă, bărbaţii sunt unul şi acelaşi pentru ea. Dacă bărbatul a dezinvestit femeia, prostituata şi-a permis să facă la fel cu partenerul ei. Pentru ea, diferit de ceea ce cred bărbaţii (că practica porneşte din propria-i plăcere), sexul e o muncă, satisfacerea plăcerilor şi subjugarea propriului corp în folosul clientului sunt importante atâta timp cât el plăteşte; orice este permis, dar se stipulează în contract, fiecare cerere cu preţul său.

Utilizarea unui concept aşa cum este prostituţia este cu atât mai intrigant cu cât el presupune, după cum am arătat, o serie de reguli de comportament stabilite între client şi prostituată, pe care Bruckner vrea să le destabilizeze. Astfel, pledează în primul rând pentru o feminizare a bărbatului, o căutare a unei stări asemănătoare stării femeii în timpul orgasmului, motiv pentru care personajul principal este un bărbat care ajunge să se prostitueze. Ceea ce-l determină nu este lipsa unui venit, ci pasiunea sa pentru corpul feminin care i se pare atât de misterios, mereu diferit, greu de cunoscut pe de-a întregul. Convenţiile societăţii, mariajul şi iluzia stabilităţii sunt redate încă de la început, ca faze premergătoare deciziei personajului de a se prostitua, şi sunt văzute ca privări de libertate: Orice prietenie este o limită, orice familie, o închisoare, orice căsătorie, o încarcerare[4]. Soţia, pentru că face parte din această lume, se pierde în ea şi nu mai prezintă nici un interes, fiind un simbol al ordinii precise - Minunat într-un cuplu este faptul că te protejează de orice, chiar şi de iubire[5]. Astfel, în ciuda dorinţelor, caracterul uman se modelează şi se prezintă conform normelor, conform aşteptările celorlalţi. Prin urmare, diferenţa între jocul prostituatei (actriţa care-şi pune masca iluzorie a plăcerii pentru a satisface aşteptările clientului) şi normele societăţii în care trăim, îşi pierde caracterul evident, astfel încât transgresarea liniei dintre o convenţie (căsătoria) şi o altă convenţie (prostituţia) nu semnifică o ruptură.

Folosindu-se de întregul set de norme asociate prostituţiei, Bruckner dă naştere unui spaţiu tipic, unul capabil să chestioneze acţiunile personajului în raport cu societatea. Actul sexual al prostituţiei are nevoie de un spaţiu special care să pună o stavilă între mediul de afară şi cei doi parteneri[6], o lume care să păstreze iluzia plăcerii. Personajul, Sebastién, înţelege acest procedeu şi îl pune în aplicare, amenajându-şi un loc după modelul clasic: perdele groase prin care să nu pătrundă lumina zilei, lampadare roşii, pat cu baldachin - pentru a nu se îndepărta de imaginea pe care clientela şi-a format-o deja despre un astfel de loc. Mai mult decât atât, comportamentul este un alt element care completează iluzia.

Pornind de la premisa că forma corpului, felul în care cineva se îmbracă şi se mişcă sunt mesaje pentru ceilalţi, prostituatele adoptă o anumită vestimentaţie (prin care să fie vizibil cât mai mult din corp, să intrige) şi un limbaj vulgar (folosit pentru a arăta că pudoarea nu-şi găseşte locul aici, ceea ce presupune că toate fanteziile pot fi posibile) amestecat cu o falsă grijă faţă de client. În consecinţă, şi personajul masculin al romanului îşi construieşte o altă imagine, îşi îmbracă acel costum de scenă[7] pentru doamnele lui şi poartă cu ele discuţii despre nimicurile obişnuite. Chiar dacă respectă ideea de contract - adică cel al orgasmului şi al plăcerii contra cost - ceea ce se schimbă este tocmai percepţia asupra femeilor care-i trec prin pat. Se petrece acel eveniment în care bărbatul nu mai vede doar regiuni genitale în scopul unei satisfaceri rapide. Sebastién le doreşte pe fiecare în mod diferit, fiecare este o Alta, unică şi mereu sortită plecării, motiv pentru care nu trăieşte cu sentimentul unei repetări, ci mai degrabă simte un soi de devotament (pentru că ele îi permiteau să se cufunde în intimitatea vieţii lor[8]). Grija cu care îşi flatează doamnele (numindu-le uneori chiar "logodnice") este o idee care apare în acelaşi context, dar cu privire la felul în care prostituata îi o acordă clientului o grijă asemănătoare cu cea maternă şi care presupune o întoarcere la copilărie[9], fapt pe care-l observă şi personajul. La fel se întâmplă şi cu lipsa unor criterii estetice, doar că în viziunea lui Bruckner trupul nu este privit ca marfă, ci fiecare imperfecţiune face parte din individualitatea corpului. Dorinţa pentru acele corpuri este dorinţa de a trăi cu intensitate, de a descoperi în celălalt o sursă de energie veşnic regeneratoare.

Cu toate acestea, orice act sexual care este plătit nu poate fi despărţit de ideea de muncă, fapt ce reiese din compartimentarea vieţii private a personajului: tată de familie, angajat al statului şi curvar - toate având caracterul de îndatoriri faţă de cineva sau de ceva. Această viaţă dublă este specifică pentru conceptul de prostituţie ca formă lucrativă, majoritatea prostituatelor ducând o viaţă obişnuită în timpul zilei, pentru ca mai apoi să intre în rolul pe care meseria îl cere[10]. În momentul în care echilibrul se rupe, şi prostituţia devine singura sursă de venit - adică se instaurează pe drept ca meserie în viaţa personajului, şi imaginea sau percepţia pe care Bruckner o propune este în contrast cu cea de până atunci. Transformat în monedă de schimb, corpul se devitalizează. Timpul, care până atunci părea un timp mitic, începe să se deruleze cu repeziciune şi este calculat în bani. Femeile nu mai sunt "îngerii" de altă dată, sunt cliente care trebuie satisfăcute, iar corpul bărbatului este redus la un organ care poate obţine acest rezultat. Repetitivitatea face ca apetitul sexual să scadă, să-l constrângă la frigiditate, apropiindu-se tot mai mult de portretul şi postura pe care Bruckner le aduce în discuţie cu referire la statutul prostituatei clasice în Noua dezordine amoroasă. Diferenţa dintre sexe se şterge, iar celălalt nu mai există în individualitatea sa, ci doar ca aparat genital. Dacă prostituata este privită ca adeptă a unui contract care îi fragmentează corpul şi impune sume de bani pentru orice variaţii care deviază de la înţelegerea deja făcută, la fel se întâmplă şi cu personajul. Acţiunile sale vizează acum rotunjirea veniturilor, iar clientele sunt "puşculiţele" care-i procură existenţa[11]. Conştientizarea propriu-zisă a corpului, atât ca fragmentare cât şi ca estetism, este subliniată prin repulsia pe care o manifestă Sebastién faţă de cele care-i calcă pragul şi de faptul că decide să-şi păstreze o bucăţică din trup numai pentru el. Aşa cum procedează majoritatea prostituatelor, sărutul devine interzis, gura transformându-se în noul centru al corpului, în contextul în care tot ceea ce rămâne din corp se supune dorinţelor sau perversiunilor clientelei[12].

O întoarcere la regulile societăţii nu promite nimic bun, aşa cum am afirmat, ea însăşi nu este decât o scenă de joc, asemeni prostituţiei. Stereotipul pe care-l produce societatea este tocmai acela al genitocentrism-ului, reducând actul sexual la o simplă descărcare, la obţinerea orgasmului. Din nou, repetitivitatea şi transformarea acestei descărcări în singurul scop al unui act sexual are ca rezultat, aşa cum reliefează autorul, uciderea plăcerii[13]. Pentru a îngloba această idee în subiectul romanului Iubirea faţă de aproapele, Pascal Bruckner recurge la o metaforă ce comportă mai multe planuri ale interpretării. Sebastién este răpit, închis şi masturbat de câteva ori pe zi de către trei foste prostituate. Această răpire este dictată de cel mai bun prieten al său, adept al respectării unor reguli sau principii morale, dar care, la rândul său este măcinat pe interior de diferite perversiuni. Prin urmare, scena poate fi considerată o aluzie la societate, care, deşi cere o anumită conduită, ascunde multiple dorinţe, fapt accentuat şi de imensa dezvoltare a industriei pornografice. Pe de altă parte, scena poate reprezenta momentul de răzbunare al prostituatelor pe bărbat, supunându-l unui tratament după modelul celui pe care ele au fost nevoite să-l suporte şi care le-a condamnat frigidităţii. Însă, cu un impact mult mare, subliniat cu precădere în Noua dezordine amoroasă, întreaga descriere face referire la propria limitare a bărbatului.

Masturbarea presupune o satisfacere rapidă, fără nici o obligaţie faţă de un eventual partener. Toată atenţia este îndreptată asupra organului genital, la fel cum se întâmplă în pornografie, iar repetarea constantă a actului, ca o rutină, conduce într-un final la saturaţie. Astfel, personajul, funcţionând conform unui program prestabilit, ajunge să deteste nu doar actul sexual, ci şi faptul că propriul său membru îl transformă într-o fiinţă slabă. Pentru el, femeia nu există, chiar dacă este reprezentată (în persoana prostituatei care-l masturba), iar actul sexual este unul în singurătate. De aceea, atât situaţia pe care o creează cât şi condiţia personajului reflectă gol interior şi sărăcie în trăirea sexuală, pe care autorul o impută bărbaţilor. Este o îmbrăcare literară a teoriei sale conform căreia cu cât sexul dispare ca diferenţă, cu atât genitalul se impune ca referinţă, iar corpul se exilează ca risipă[14].

Dacă prima etapă a fost alocată construirii unei imagini a prostituţiei ca un act transgresiv, cu o anumită doză de ambiguitate - între muncă şi plăcere, şi unde percepţia asupra corpului feminin este cea dintâi răsturnată, următoarea parte a romanului a avut drept scop o expunere a stereotipiilor corporale şi de comportament pe care prostituţia le implică, şi, mai ales, o evidenţiere a neajunsurilor unui act sexual pasiv, în care partenerul nu mai este prezent el însuşi ca distinct, ci se manifestă asemeni unei simple unelte a celuilalt.

Bruckner îndreaptă discuţia spre importanţa detaşării de această ordine caracteristică în special occidentalilor, care privesc sexul drept formă de contract al orgasmului şi mai puţin drept atitudine mistică. În acest sens, Dora (iubita lui Sébastien) este preocupată de religiile şi filosofiile Orientului, ceea ce o face mai deschisă la explorarea corpului uman dincolo de normele sociale. Fanatismul ei în ceea ce priveşte religia şi înţelesul iubirii este cel care dă naştere dezordinii, care produce schimbarea de perspectivă şi în ceea ce-l priveşte pe Sébastien. De aceea, ultima ipostază a felului în care prostituţia este percepută depăşeşte orice convenţie. Nu mai are nimic din celelalte definiţii, în afara conceptului de bază - sexul, dar care, la fel, capătă altă conotaţie. Prostituţia devine un act de caritate în care trupul este oferit fără a i se cere celuilalt ceva în schimb. Etichetele estetice dispar şi ele pentru că aceste corpuri (al Dorei şi al lui Sébastien) sunt oferite celor nevoiaşi, celor respinşi de către societate. Aceasta presupune că, într-un fel, sexul ajunge să fie asimilat conceptului de iubire. Prostituţia nu mai poate fi astfel blamată de norme, pentru că, după cum afirmă Sébastien în finalul romanului, Dumnezeu este iubire[15].

Conceptele şi ideile de care Pascal Bruckner se foloseşte preponderent nu au ca scop o justificare a prostituţiei. Bruckner urmăreşte ca prin evidenţierea unor stereotipuri să pună în contrast accepţiunea corpului în societatea contemporană cu problema individualităţii, şi asta pentru a reinvesti trupul ca întreg.

Note:
[1] Bruckner, Pascal; Finkielkraut, Alain; Noua dezordine amoroasă, ed. Nemira, Bucureşti, 1995, p. 15
[2] Ibidem; p. 62-63
[3] Ibidem, p. 88-93
[4] Bruckner, Pascal; Iubirea faţă de aproapele, ed. Trei, Bucureşti, 2005, p. 72
[5] Ibidem
[6] Bruckner, Pascal; Finkielkraut, Alain; op. cit., p. 106
[7] Bruckner, Pascal; op. cit., p. 100
[8] Ibidem, p. 101-103
[9] Bruckner, Pascal; Finkielkraut, Alain; op. cit., p. 95
[10] Ibidem. p.97
[11] Bruckner, Pascal; op.cit, p.181
[12] Bruckner, Pascal; Finkielkraut, Alain; op.cit. p. 99
[13] Bruckner, Pascal; Finkielkraut, Alain; op. cit. p. 36-37
[14] Ibidem, p. 9
[15] Bruckner, Pascal; Iubirea faţă de aproapele, ed. Trei, Bucureşti, 2005 p.330.