Am o casă mare şi frumoasă (aşa o văd / simt eu). Înainte voiam să stau aici tot timpul. Acum stau mai puţin, îmi vine să mai şi plec. Acasă, cel mai mult timp îl petrec pe două saltele vechi de izopren. Citesc, scriu, fac puţină gimnastică, uneori îmi fac hatîrul şi mai şi dorm pe ele. Uneia dintre saltele îi lipseşte un colţ - a muşcat din ea băiatul meu cînd era mic. Practic rar o meserie pentru care e absolut clar că ar trebui să munceşti asiduu, neîntrerupt, ca să nu ţi se ia darul. Totuşi, deşi am trădat, am avut aşa un mare noroc... O dată, de două ori...
Asta mă pune acum în situaţia de a mă gîndi foarte serios să mă forţez să trec un prag.
Stau de mult şi mult pe prag. Am înghesuit cele două saltele pe el. Stau şi mă întreb de unde s-o apuc. Dacă să mă hotărăsc pentru o alimentaţie ovo-lacto-vegetariană. Cum să fac să mă împac cu creierul meu, cu memoria mea mult, mult prea slabă. Unde să-mi găsesc prietenii pe care îi doresc, pe lîngă cei pe care îi am, slavă Domnului!
Vreau un mare hocus-pocus care să rezolve următoarele situaţii serioase: blocajul parţial în faţa butoanelor multifuncţionale, spaima de boală şi moarte, neînţelegerea cu mama mea, negăsirea contextului geografic şi profesional căruia să îi aparţin cu adevărat, recîştigarea a doi prieteni rătăciţi: Irina (din motiv cunoscut) şi Corina (din motiv absolut necunoscut). Apoi aş vrea un mare hocus-pocus care să niveleze şi celălalt gol al vieţii mele. Am văzut, stînd pe saltele, Iluzionistul. Cum ziceam, sînt foarte uitucă. Dar acolo, ţin bine minte, zice aşa: "Magicians do not exist". Adică nu are cine să facă hocus-pocus? Păi, nu prea.