Radu Mareş, Cînd ne vom întoarce, roman
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, 464 p.
Este meritul lui Bedros Horasangian de a fi atras atenţia asupra unui roman, Cînd ne vom întoarce, semnat de un autor foarte discret, Radu Mareş. Numele acestuia are probabil o altă rezonanţă în cercurile literar-artistice clujene, dat fiind că trei cărţi ale sale (Caii sălbatici, 1981; Anul trecut în Calabria, 2002; Ecluza, 2006) au fost recompensate cu premii ale Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor. Adevărul e că peisajul nostru cultural este puţin diferit de ce se vede de la Bucureşti, unde există comentatori ce se cred nu numai centrul lumii, ci... lumea (literară) însăşi, iar tot ceea ce cade în afara acestei zone de interes nu există.
Pe de altă parte, şi autorii din ţară ar trebui să încerce să iasă din spaţiul "matricial"-protector al provinciei lor, publicînd în alte părţi şi lărgind astfel cercul. Dincolo de micul patriotism local, ardelenesc, moldovenesc sau oltenesc, şansa unui roman de a se impune este legată de posibilitatea cît mai multor cititori şi critici de a-l citi. O carte de poezie poate apărea la o editură mică, întrucît poezia prin definiţie îşi selectează publicul şi se adresează unor cunoscători. Dar în cazul unui roman (genul cel mai popular, mai "democratic", mai accesibil), lucrurile se prezintă diferit. E dezirabil ca o asemenea carte să circule, să ajungă la cititori din afara fief-ului cu tot cu experienţa individuală şi comunitară pe care o propune, şi care poate fi accesată prin medierea ficţiunii. Altfel spus, romanul (spre deosebire de poezie) tinde spre publicul larg, nu spre critică, acesteia din urmă revenindu-i obligaţia de a-l evalua estetic şi a semnala, eventual, carenţele artistice insesizabile pentru ochiul public şi timpanul colectiv. Or, aici situaţia este pe dos. Sînt obligat să fac cunoscut, să "promovez" şi să "difuzez" un roman absolut remarcabil, nepromovat şi nedifuzat editorial; să devin un fel de agent de reclamă (ca şi în cazul mai tînărului Bogdan Popescu, pe care lumea, pînă să-i apară Cine adoarme ultimul la Polirom, îl confunda sistematic cu Bogdan O. Popescu) şi să mă străduiesc să corectez "injustiţia" sistemului. Ei bine, o fac cu plăcere; şi cred că, începîndu-mi aşa cronica, e destul: v-am făcut deja curioşi.
Cînd ne vom întoarce este nu doar un roman de mari dimensiuni, ci şi cu un anumit ceremonial epic specific prozatorilor post-"şaizecişti". Secvenţele din copilărie şi chestiunile cele mai intime pe care şi le împărtăşesc tinerii îndrăgostiţi (Gavril M., domnişorul agronom, şi Katria, învăţătoarea inimii lui) apar în lungi şi elaborate confesiuni, care sparg linia de acţiune şi tensiunile momentului istoric venind cu planuri temporale diferite şi cu redimensionări din urmă şi din adînc. Aparte de ceea ce fac şi povestesc personajele, prinse în regia autorului, să observăm plăcerea acestuia de a scrie proză, de a face roman. Fraza e mereu atentă, paginile sînt dense, fiecare scenă este construită (puţin prea construită) ca parte vizibilă a unui întreg, deocamdată, inaccesibil. Anticipările frecvente sînt înşelătoare; aproape nimic din roman nu poate fi lămurit decît o dată cu întoarcerea ultimei file. Radu Mareş are o ştiinţă compoziţională care valorifică, în egală măsură, amănuntul şi ascunderea lui, crearea unei scene-cheie şi schimbarea, pe parcurs, a cheii de înţelegere. Romanul lui poate fi apropiat de sofisticatul Asediul Vienei al lui Horia Ursu, dar şi de prozele senzorial-psihologizante ale lui Virgil Duda, cu care Radu Mareş împarte plăcerea de a contura personaje şi relaţiile dintre ele.
Autorul clujean scrie ca în good old times, fără grabă, cu sentimentul acela auroral că lumea stă în loc, iar timpul ficţiunii se dilată. Dacă întîmplările din roman devin tot mai dramatice, presiunea istorică determinînd o acceleraţie şi o escaladare conflictuală (zonă de graniţă românească, Bucovina, ruşi la orizont, legionari în interior, un Führer tot mai activ...), ritmul narativ nu se schimbă; iar elaboraţia prozastică îşi păstrează mărcile. Descrierile sînt meticuloase, aproape tacticoase, făcînd un inventar cvasi-exhaustiv de termeni arondaţi cîte unei ocupaţii. Regionalismul şi neologismul îşi dau mîna în aceste pagini, fiindcă zona de graniţă a fost deschisă tuturor influenţelor, iar termeni tehnici din germană, de pildă, au intrat în uzul cotidian al satului. Satul românesc, deloc purist aici (după cum nu e idilic), are structura mozaicată a etniilor puse de istorie împreună prin reprezentanţi, aşa zicînd, autorizaţi şi specializaţi. "Nemţii" fac treabă, construiesc temeinic şi auster-ameninţător. Un internat din Cernăuţi e mai înfricoşător decît o închisoare. "Jidovii" fac comerţ şi camătă; o ţigancă, Tina, face farmece şi aduce ploaia pentru care se rugase, în genunchi, şi tînărul nostru erou, şeful de fermă. E în primă instanţă o subtilă ironie din partea autorului că suprapune, practic, componenta istorică pe reţeaua clişeelor şi prejudecăţilor noastre identitare. Totul pare a se desfăşura, în roman, cum scrie la un manual, un curs scurt de profiluri etnice şi identităţi naţionale. Dar exact în această paletă a diversităţii şi a specializării, culoarea de contribuţie românească nu se prea vede. Ironia se întoarce ca auto-ironie şi devine dureroasă. Personajele cele mai active ale romanului, tînărul Gavril M. şi mentorul său, profesorul Volcinschi, au sentimentul că românii trebuie să facă şi ei ceva. Ei doi, ca români, văd, simt, înţeleg că Bucovinei îi lipseşte o urmă românească mai apăsată şi mai durabilă, ce nu poate fi obţinută decît printr-un anumit mod de a construi.
Naţionalismul Profesorului este deci constructiv, dar prea avîntat, inflamat şi excesiv, fapt care îl va face şi mai prudent pe discipolul său. Căci formula caracterologică a domnişorului e mai degrabă ţărănească decît românească: activism individual grefat pe o îndărătnicie caracteristică. Nu e o coincidenţă că tocmai cînd protagonistul reflectează asupra "soluţiei" legionare, accentul prozei devine predist. Realităţi omeneşti şi istorice deformate de clişeele identitare, vehiculate de fapt politic, escaladări ale "neînţelegerilor", apoi "corecţii" şi "reparaţii" cu vărsare de sînge; la urmă, "soluţia finală" la toate relele, făcute mereu de alţii: vorbind de una-alta cu blîndul Iliuţă "călugăraşul" ("căruia unii îi ziceau Teologul") ori gîndind de unul singur la toate acestea, un tînăr atît de intrepid şi de serios ca Gavril M. ajunge, la sfîrşit, la o concluzie înţeleaptă. Să vedem însă întîi contribuţia biografică a călugăraşului: "El asista, dar fără să se amestece. Odată, Ştir Aurel ţinuse morţiş să-l ia cu un grup mai mare de studenţi şi elevi din clasele mari, adunaţi ca să meargă la biserică şi să se roage pentru Căpitan, care iarăşi era la închisoare - Căpitanul sau altcineva, doi sau trei inşi care tocmai împuşcaseră pe nu mai ştiu cine... Agitat, Aurel Ştir îl scăpase din ochi sau uitase de el şi se rătăcise astfel de cei din grup... Auzise după aceea că tot ei, pare-se, spărseseră cu pietre sticla vitrinelor cîtorva magazine din centrul Cernăuţiului. Li se alăturase însă în alte dăţi, la cîte un hram sau la hore, unde mergeau de asemenea în grupuri mari pline de veselia violentă şi contagioasă pe care o manifestau şi în defilările lor. Nu, nu despre nepricepere e vorba!... Îi era cunoscut, pentru că îi auzise şi pe oamenii din sat, în copilărie, vorbind pe şanţ, despre faptul că toţi jidanii vînd pe datorie holeră falsificată, numai că el nu intra niciodată în crîşmele lor. Cineva, o întrupare de aer parcă, atotputernică, făcea să le fie rău ţăranului şi tîrgoveţului. Asta, pe de o parte. Pe de alta, erau geamurile sparte, încăierările, focurile de pistol despre care se scria în ziare - nu le citea el însuşi, însă nu avea cum să nu afle ce spun aceste ziare mereu şi mereu.". Acel "asista fără se se amestece" nu mai înseamnă mare lucru: călugăraşul iubitor de oameni e prins fără scăpare în fluviul de ură al epocii. Chiar concluzia lui îl anexează: "Dinspre străini vine ameninţarea cea mare, rezumase Iliuţă această poveste confuză. Neamul românesc, care nu-i pregătit pentru vremurile noi, de cumpănă, e în primejdie să-şi piardă fiinţa păstrată prin veacuri. Căpitanul, de la Bucureşti, dar şi alţii, oameni cu foarte multă carte, o tot strigă şi nu-i aude nimeni". Şi acum vine, în completare, partitura de recul a fiului de ţăran bucovinean dat la şcoli: "Dacă s-ar fi pripit să-l aprobe, ar fi făcut, se-nţelege, ce face orice prost caraghios. Nu avea însă nici nesăbuinţa şi nici vreun temei să-i declare că el crede altceva. (Părerea nu i-o cerea nimeni, de altfel.) Adevărul de care era perfect lucid e că şi în această privinţă rămăsese ţăran, cu toată şcolirea lui şi cu toate cărţile citite, era îndărătnic şi se lăsa foarte greu de convins de ceva nou, aproape neruşinat de nou. Pentru că una e să te înflăcărezi, să te minunezi, să cazi pe gînduri şi să visezi, şi alta e să pui mîna pe pistol ca să omori un om şi să-nfunzi apoi puşcăriile..."
Abia aceste reflecţii şi judecăţi (atît ale lui Iliuţă, cît şi ale lui Gavril M.) sînt nişte înscrisuri ale identităţii profunde, individuale, de sub identitatea etnică. Apar ca nişte discursuri pe care autorul nu le pune, din exterior, pe buzele personajelor lui, ci pe care le generează şi le dezvoltă din "aluatul" unor alcătuiri tipologice. Călugărul, om bun, minunat de bun, este un naiv anexat. În amintirile lui abundă impreciziile: "tocmai împuşcaseră pe nu mai ştiu cine", "auzise", "pare-se", "îi era cunoscut, pentru că îi auzise şi pe oamenii din sat"... Convingerile lui ce par atît de solide n-au de fapt rădăcină. Însă totul se duce într-o reprezentare religioasă şi astfel se compensează: "Cineva, o întrupare de aer parcă, atotputernică, făcea să le fie rău ţăranului şi tîrgoveţului"... La antipod, personajul cu gîndire ţărănească nu se "pripeşte" să-l "aprobe" pe prietenul său, oricît de drag. Asta, "se înţelege", ar face "orice prost caraghios". Între pare-se al călugărului şi se înţelege al omului şcolit, dar fundamental ţăran, se cască o prăpastie. Gavril M. raportează totul, centripet, la o experienţă comunitară a rînduielilor, din care nu e bine să ieşi pentru a te aventura. Dar şi pe ăi de se aventurează, de ce să-i contrazici, domnule? Ei cu ale lor, eu cu ale mele. Ce cred eu, "se înţelege" că e bine; şi "se înţelege" că nu trebuie spus clar, în faţă, omului: nici veneticului, nici vecinului de gard. Îl auzim aici, gîndind cu voce tare, pe Ilie Moromete. Un punct oarecare din visările călugăraşului: "doi sau trei inşi care tocmai împuşcaseră pe nu mai ştiu cine" devine central în judecata lui Gavril M., rădăcina ei morală şi pragmatică: "una e să te înflăcărezi (...) şi să visezi, şi alta e să pui mîna pe pistol ca să omori un om şi să-nfunzi apoi puşcăriile...".
Tocmai această judecată prudentă şi bună, ascunsă, dar îndărătnică în rînduiala ei, a făcut ca legionarii, cu toate straiele şi caii lor albi, să nu poată cîştiga satul românesc.