Texte apărute în Lama, suplimentul cultural al cotidianului Cuvântul libertăţii din Craiova.
Cărămizi şi beton, bulevarde cu praf şi jardiniere cu begonii atârnând peste balcoane, molii în dulap muncind la haina de blană. Oraşul e desenat pe hartă, orice hartă, cu un cerc şi un punct negru în el. Punctul negru din mijloc e diavolul care-l însufleţeşte, un zgârci pitic şi tare de cap, recalcitrant, umblă în pielea goală, sexul îi străluceşte ca un şurub de oţel, uneori are o privire pustie ca o după-amiază de duminică - în acel vid încleiat de plictis se ţes cele mai teribile scenarii şi răstălmăciri pe temele supărătoare ale realităţii... îl ştii pe Mişu? futu-l în cur pe mă-sa a ajuns măreţ de când şi-a luat slujba aia la bancă... să vezi ce maşină are... şi ştii ceva? nu-ţi mai răspunde la salut daca-l întâlneşti... doamna cutare are şapte copii, dar să fie ei ai dracului daca seamănă vreunul dintre ei cu taică-su’ sau dacă seamănă între ei, familia ăstora parcă e un desen animat... Dar de ce să mai insistăm?
La târgul anual de job-uri sunt mai multe standuri, gură-casă grămadă, CV-uri mototolite, şmecheri. La standul unei firme oarecare te primeşte o tânără dichisită, bine machiată, cercei atomici, fustă scurtă, bluză multă pe rotunjimi, o păpuşică, o zână, o scumpete, mânca-ţi-aş, ce bucată, şmecherii fac coadă acolo, plini de râvnă şi replici. Aerul încrezător şi plin de bunăvoinţă de la primele ore îi dispare către prânz. Un tip îi dă un cot altuia şi îi spune: Îi las CV-ul la fentă şi la plecare îi zic: baby, ce servicii poţi să-mi oferi. Şi chiar aşa face. Ea începe să se foiască pe scaun, neaflându-se deloc la prima replică de acest gen şi pe chip i se instalează o expresie nedefinită, ceva între jenă şi ciudă – împotriva lumii? împotriva ei? – nedumerire şi iritare, ca şi cum ceva îi pute, ceva nu e în regulă... până la urmă, ofensată de propria ei deghizare... Se consolează cu gândul la călătoria în Spania pe care o va face în concediu. Următorul.
Mă întorc din Italia după o luna de vis petrecută la Roma. Trebuie să iau expresul de Veneţia spre ţară, sunt, deci, în gara Veneţia şi am câteva ore la dispoziţie. E noapte şi sfârşit de octombrie. Frig. De pe canale, vine un miros putrescent şi rece. Canalele sunt slab luminate, abia se ghicesc, aşa că nu prea e nimic de făcut pe aici, mă fâţâi aşteptând să se facă ora de plecare. Ies în spatele gării, simt briza puturoasă, ca de pivniţă şi, exact când îmi răsucesc o ţigară, din beznă iese o creatură bizară, uşor cocoşată – din sunetele pe care le scoate înţeleg că nu prea mai are dinţi – şi îmi cere una: me ne dai una. Îi întind punga de tutun aiurea, îmi spune mai mult din gesturi că nu ştie să le răsucească şi face câţiva paşi în lumină, întinzând mâna spre cea pe care mi-o făcusem mie. Atunci o văd mai bine... o femeie, probabil, adusă de spate, vârsta imposibil de determinat, deşi înclin să cred că e tânără, ciufulită ca dracu’ şi jegoasă din cale afară. Văzând-o, îmi vine în minte trecutul sinistru al Veneţiei şi am un spasm, mă văd răpus de o ciumă postmodernă. Rânjeşte şi îmi înhaţă ţigara, apuc să văd o gheară murdară şi îngheţată. De undeva din aceeaşi beznă, de la distanţă, se aude o altă voce care o întreabă ceva – vocea, atmosfera... toată scena îmi aminteşte de un film de Pasolini, nu-mi amintesc de care. Ceea ce îi răspunde răcnind îmi face părul măciucă, atât cît înţeleg, o înjurătură evocând mai degrabă practici inchizitoriale, tehnic vorbind, greu de crezut că aşa ceva e posibil. Mă repliez rapid în gară, dincolo de geamul de sticlă şi privesc neîncrezător spre canale.
Marile oraşe turistice au o populaţie autohtonă, îngropată sub valurile de turişti. Tot în Veneţia, merg din Mestre spre Santa Lucia. În tren, două şcolăriţe de vreo 12 ani, ca din filme – pantofi de lac, şosete albe trei-sferturi, fuste plisate, aparat dentar, rucsaci cu cărţi, toată garderoba – se întorc de la şcoală. Nu prea se sinchisesc de cei din jur, în cea mai mare parte turişti animaţi de un entuziasm năuc, care le provoacă o discuţie din care înţeleg că cele două lolite suferă de acea perversiune a naivităţii fragede. În orice caz, ceea ce fabulează cinic, cu voce tare, mizând pe faptul că nimeni nu pricepe ce vorbesc, e destul de stânjenitor – o precizie aiuritoare a detaliilor, în câteva clipe reuşesc să coloreze peisajul unei orgii demente, în care ele au rolul de dominatoare. La coborâre le zâmbesc oarecum complice, dar fără efect, sînt mult prea obişnuite cu zăpăceala turiştilor, iar delirul lor e doar o formă de răzbunare pe această cotropire ignorantă.
Ţinuturi vaste, slab locuite, în afară de câteva mari oraşe, ferme răspândite ici şi acolo pe mii de kilometri pătraţi de arii sălbatice. Noua Zeelandă. Dacă vrei o linguriţă de zahăr de la vecina, te aventurezi într-o expediţie care poate dura zile. Trebuie să fie minunat să trăieşti acolo. Pe de altă parte, îţi spun... am văzut această prezentare entuziastă a Noii Zeelande pe Discovery Travel. În câţiva ani va fi acolo room-service, poate un cazino, spitale, o sală de popice, mişcări sindicale, parcuri pline cu conspiraţii securiste duminica la prânz, begonii atârnând în balcoane, tot dichisul. Îţi va fi imposibil să găseşti un loc de parcare, aşa debutează orice dezastru.