Pig Brother

Trec prin pereţii apartamentelor concetăţenilor cu viteza unui proiectil perforant de ultimă generaţie, made in U.S. of A.: o succesiune de mirosuri năucitoare, de imagini mânjite, de strigăte, de grăsimi şi mucegaiuri, de somnolenţe năuce în faţa televizoarelor şi nevoi greu de ghicit, de boli scârboase şi frustrări, de pietre la rinichi şi insomnii acute, de idei comune şi furii, de sărăcie şi lux ieftin, de nebunie şi durere, de melodramă cu specific naţional şi civilizaţie paradoxală, de viaţă în lumea a treia ambalată în demagogie europeană. Când îmi epuizez cursa, cad pe un maidan la marginea oraşului. Trece un câine şi îmi linge coastele metalice, apoi îşi dă drumul pe mine. Privesc în urmă – o pâlnie de un negru ceţos, ca o implozie într-un tub de televizor. Experienţă epuizantă în urma căreia în ţeasta de oţel mi se învârt o serie de întrebări. Trag la întâmplare una: Big Brother e un nou PC game cu Bush în rolul lui Saddam... sau cum? În fine...

S., în anii de aur ai liceului, era un băiat zvelt, popular în diverse cercuri, avea o reputaţie de mare fante, un repertoriu nesfârşit de bancuri dubioase, pe care le spunea cu o anume seriozitate care, cică asta ar fi fost toată şmecheria lui, îi dădeau un farmec nebun. Dar lucrul cel mai interesant... tatăl lui S lucra într-o firmă de comerţ exterior, ceea ce la vremea respectivă nu putea să însemne decât un singur lucru. Nu-mi amintesc de câte ori am râs la bancurile lui, dar am convingerea că el ştie şi acum.

Zilele trecute mă opreşte un individ pe stradă. E S. Nu l-aş fi recunoscut pentru nimic în lume. Are 10 tone. Din cauză că s-a îngrăşat atât de tare, are tenul unui prunc. Nici tu nu cred că te-ai fi recunoscut, ţip indignat. Sunt ofensiv şi el miroase imediat pericolul, aşa că mă tratează cu un soi de delicateţe, încercând să ghicească ce iese din oul de crocodil. Îmi vâră pe gât chestia aia cu political correctness. Mizez în continuare pe cartea mea acră, urâcioasă şi îi spun că political shit-ul ăsta merge în două sensuri şi se poate ca sensibilităţile mele să fie la fel de lezate, mai ales că-l văd în halul ăla de prosper, zâmbind mulţumit, povestindu-mi despre afacerile lui taică-su în care s-a băgat şi el, mai ales că îi cunosc background-ul. Apoi vorbim despre război, deşi sunt un pic surprins să aflu că ştie o grămadă de amănunte despre mine – loc de muncă, familie, domiciliu –, pe care mi le spune cu acelaşi ton serios cu care spunea bancuri în liceu. Nu vreau să ştiu de unde, întotdeauna a fost omul care ŞTIA chestii despre oricine şi orice, aşa că discutăm despre război. Războiul e OK, zic. Dar ai văzut ce reacţii a stârnit, mă combate. În plus, nu e legitim. E foarte hotărât şi are un discurs civilizat. Pacifiştii? Nişte isterici. Dă-le lor puterea, zic. Cât despre chestia cealaltă... legitim? ...viaţa e o curvă, zic, violenţei îi opui violenţă, o ştiu şi copiii, nu? Vii cu fratele mai mare şi mai voinic când îţi sparge unul capul... dar hai să nu filozofăm, treaba e mult mai împuţită acolo, habar nu avem noi cât. Totuşi, insistă el, trăim vremuri moderne. Sunt realmente năuc. Omul ăsta o are în sânge, nu dispare aşa uşor. Recunosc imediat tehnica, ştie să te facă să vorbeşti. N-am nimic de pierdut aşa că îmi dau drumul. Uită-te în jurul tău... ce vezi?...cetăţeni fără drepturi, civismul le sună ca o boală de pe altă planetă... spitalele put... securişti reciclaţi... prostie nesimţită... sistemul, orice cheag care are la bază programe şi legi, sabotat de cumetrii... mie asta îmi sună prea puţin a vremuri moderne... Mă opresc din două motive: nu l-a citit pe Patapievici – nici eu, îmi tot promit că o voi face... şi doi... între buzele strânse îi depistez un zâmbet congelat, care mă face să cred că o are în sînge, maliţiozitate pură, şi atunci despre ce să mai vorbim?

Ne despărţim într-o ostilitate politicoasă, sper să nu ne mai întâlnim în următorii cincizeci de ani, nici măcar aiurea, pe stradă, fac apel la political correctess-ul meu. Văzându-l cum se îndepărtează greoi, îmi răsar din memorie, ca o răzbunare, nişte rânduri din Oscar Wilde, ceva despre pântecul unui burghez după treizeci de ani... mă simt cumva mai bine, dar asta nu-mi îmbunătăţeşte cu nimic situaţia generală.