Mă sună Coco să-mi spună că măgarul ăla a fugit iar cu o fufetă...
- O ştii pe Mia?
- Mai bine decât îţi imaginezi. Nu cred că e o fufetă.
În fine... Îmi povesteşte că s-a trezit pe cap cu nevastă-sa să-l roage să mă roage să mă duc după el să-l aduc acasă. Coco râde de situaţia asta cam încurcată şi greu de explicat. Nevastă-sa ştie că eu ştiu sigur unde a plecat. E adevărat, din întâmplare, ştiu. Nu le sunt complice, pur şi simplu m-am lovit de ei în gară, se strecurau ca două umbre... sau aşa aveau impresia. Şi, dacă tot ne-am întâlnit, mi-a lăsat un număr de telefon unde să-l caut, în cazul în care am chef.
- Dacă te duci după el, treci zilele astea pe la terasă, la Alecu, noi acolo ne strângem mai nou. Bem o bere şi ne povesteşti şi nouă ce-aţi vorbit, îmi spune Coco.
Când intru la Alecu, mă izbeşte o senzaţie sâcâitoare de déjà-vu. Picu îl înjură pe bardul cu lăută, poet de curte pe vremea dictatorului, pe care l-a văzut la televizor plin de elanuri europeane.
- Cum e posibil? întreabă cu o privire perplexă.
- E, răspunde Coco, unora le place.
- Unora?
- Auzi, intelectualii tăi de lux spun despre popor că e maţ gros, nu se-apleacă să-l educe, se ţin la nas. Şi atunci de ce te miri?
De la o masă alăturată se întoarce un tip şi ne priveşte chiorâş.
Francisco Goya, Păpuşa
Am ajuns la amiază, după câteva ore de condus maşina prin câmpia însorită ... mă aştepta la adresa pe care mi-o spusese la telefon ...schimbi locul, schimbi norocul, trebuia să plec... Puţeam a benzină din cauza rablei şi eram cam jegos, dar am acceptat să-i scot undeva în oraş, deşi erau ultimii mei bani şi habar nu aveam când şi de unde aveam să mai primesc alţii... atunci, acest amănunt mă interesa într-o măsură mai mică... simţeam din rebegeala lor că era timpul şi cazul să-mi arăt încă o dată generozitatea, chiar dacă aveam o mie de motive să nu o fac... Mia îşi agăţa privirea de mine cu disperare şi recunoştinţă... îmi făcea rău să-i vad aşa, dar, atâta vreme cât eram cu un etaj deasupra lor, îmi făcea şi bine... Apoi, el începu să vorbească destul de calm, obosit... să-mi înşire o serie de lucruri aparent fără legătură: devenise o maniacă... nu o mai suporta... şi mai erau datoriile care se adunaseră până peste urechi... şi ea turuia într-una numai prostii... de când aflase de Mia, înnebunise... Muşcă pofticios dintr-un cârnat şi bău cu poftă din halba în care berea se încălzise şi făcea pete albăstrăii... Şi ea vorbea şi vorbea, dar el nu o mai auzea de mult... şi îi explica şi aia şi ailaltă... ce se cade şi ce nu se cade... ce ai de gând să faci acum?... şi apoi îi spusese când trebuie să pui două linguri de zahăr, cum se curăţă cu sare de lămâie, cât costă piperul la băcănie, impresionismul francez târziu şi arta pop, adaugă şi ceva despre haiku şi, la sfârşit, dacă ouăle sunt proaspete, se leagă totul cu albuş... şi ai fi putut să crezi că acest lucru nu e cu putinţă... să legi această mixtură dementă într-un singur discurs însufleţit, dar ea tocmai îţi dovedise că te-ai înşelat, că e foarte posibil... iar el era mort, acolo, lângă ea, cu mâinile până la coate în urechi... ce faci, drăguţule, ai murit? îi dădu ea un cot... mi-am dat seamă că, de fapt, eram cât se poate de viu... că nu aveam de gând să mor... şi, fără să ştiu de ce, îmi revenea cu obstinenţă un nume în cap... Juan Pablo Castel...Spaţiul cârciumii se umple de un hohot apocaliptic de râs de îndată ce ajung cu povestire mea aici... Alecu se bate cu palmele peste genunchi, Coco nu mai are aer. Castel, unul din subiectele unor vechi şi minunate discuţii care, după ce ucideau cu entuziasm creştinismul, se opreau o clipă în jeans-ii Lolei Hazel, pentru ca în final să ţipe la o masă în Catedrală: Yossarian trăieşte.
...poate nu avea nici o legătură cu ce mi se întâmpla mie... cu o privire aeriană, Mia muşcă din celălalt capăt al cârnatului, apoi oftă... eram într-un soi de birt unde se serveau gustări, destul de curat, dar plin de muşte şi ventilatoarele abia mergeau... dar am simţit deodată că pot să respir... că tocmai ieşeam din tunel... bineânţeles, tunelul meu avea o altă semnificaţie...
Şi un alt hohot de râs la Alecu, un alt muşteriu de la o masă ne priveşte cu indignare.
...eram viu şi îmi treceau prin minte tot felul de concepte abstracte şi nu reuşeam să gândesc suficient de limpede... mă supusesem aceloraşi erori cărora se supuseseră toţi cei din jurul meu, doar că pentru mine se sfârşise prost... eram viu, dar eram mort... şi nu mai puteam gândi aşa, abstract... deşi una din probleme erau banii, iar banii nu sunt în mod normal o problemă abstractă... pentru mine, în chiar acel moment, erau... totuşi, simţeam că nu eram eliberat... că aveam nevoie de un altfel de eliberare... pentru că oricât ai vrea să nu fie aşa, tot ce iese din tine, chiar şi cel mai banal gest, se supune forţelor exterioare... copleşitoare... şi, deşi te reprezintă, o fac într-un mod incert, pe care îl găseşti dezgustător... ambiguu... se risipeşte tot ceea ce eşti, tot de ceea ce îţi pasă în vâltoarea anonimă a sărăciei, unde marile gesturi zac uitate într-o carte pierdută sub pat... tocmai de aceea găseam că eliberarea înseamnă de fapt o etapă superioară... trebuia, deci, să găsesc acel ceva... nu era ceva spiritual, nici patafizic, nici gastronomic sau sexual sau transcendental... ci era ALTCEVA... cu totul şi cu totul şi pe deplin... şi acest altceva nu se putea obţine bâjbâind cu concepte abstracte inutile şi neputincioase... încercând să îndrepţi greşelile unui trecut care e oricum mai bun ca prezentul... nu, domnule, ci îmbrăţişând un alt început... viitorul... indiferent ce ar fi însemnat asta... indiferent dacă viitorul nu era unul printre zei... ci, în urma unei apocalipse personale, un mare căcat... poate acelaşi mare căcat... dar măcar îl luai de la început... din privirea transportată a Miei am înţeles cum vine chestia asta cu începuturile şi că, în cele din urmă, avea să reuşească... le-am lăsat banii, ultimii mei bani... şi nu i-am mai spus că eu nu sunt un personaj din cartea lui, pe care şi-a uitat-o sub pat şi nici că am convingerea că şi-a pierdut minţile...
Picu merge cu paşi iuţi înaintea mea şi îmi dau seama că nu e deloc acord cu mine.
- Nu trebuia să le povesteşti nimic băieţilor, îmi aruncă peste umăr. Tu nu vezi că abia aşteaptă să facă mişto?! Nu te mai amăgi, generozitatea ta, nu te închide în cartea aia de sub pat, aşa cum, de fapt, îţi place să crezi. Nu eşti un erou de roman, eşti un ipocrit.
Şoseaua tăind câmpia arsă de soare, nori zdrenţăroşi, deşiraţi pe cerul de un albastru ireal, căldura miezului de zi şi, în maşina care, deşi pute a benzină, funcţionează în baza unei dialectici sifilitice... Înăuntru, un om murind de nepăsare, întrebându-se ce caută acolo. În mijlocul câmpiei, am simţit cum cele două jumătăţi nu se mai lipesc.
- Ştii ceva, Picule, cred că mă doare în cur de toţi. Dă-mi şi mie un foc că ăştia iar mi-au furat bricheta.