Te tot întrebi: dar de ce?... deşi ştii că nu e cea mai potrivită întrebare... de fapt, nu e de loc întrebarea potrivită, însă găseşti că se pretează cel mai bine acestei investigaţii maniace... picioarele îţi sunt ţepene?... exact, nu te mai duc nicăieri... parcă ai înghiţit o scândură, parcă ai fi adormit în frigider, parcă eşti din lut răscopt la cinci mii de grade... şi, exact, te întrebi: dar de ce?... şi de atâta întrebat eşti ţeapăn – dar nu-i acesta motivul pentru care eşti ţeapăn... nu mai apeşi butoane, nu mai discuţi despre fotbal sau despre corpul de balet al Operei – o ştii pe Cici? – sau despre calitatea trotuarelor sau a serviciilor medicale, nu mai împingi vagonete, nu mai tragi linii, nu mai alergi pe tavanul tramvaiului pentru un loc în faţă, nu mai atârni totul în puncte inutile de suspensie, nu mai simţi nevoia să spui CEVA... nu, stai acolo cuminte – de preferinţă într-un loc întunecos şi rece... frigiderul chiar ar fi unul bun... şi unghiile ţi-au crescut de trei metri... le priveşti cu maximă îngrijorare şi exclami interogativ: ia iute!... ce-o mai fi şi asta?... poate că-s bolnav!... apoi revii la întrebarea iniţială... şi de ce?... oricine şi-a dat deja seama că, de data asta, obiectul întrebării sunt unghiile şi nu altceva... întrebarea nu are profunzime, nu scotoceşte în cine ştie ce adâncimi... pentru că adâncimile presupun simţiri... în adâncimi există zona periculoasă a simţirii... dar tu nu mai ajungi acolo... de-acolo ai plecat şi nu vrei sub nici un chip să te întorci... aşa că, rigid, repeţi întrebarea care, odată, răzbea până dincolo, avea vibraţie, răsunet... o legi acum de cele mai insignifiante amănunte care îţi străbat retina şi îţi înţeapă creierul nedumerit... tot soiul de scame care îţi atârnă de pleoapa uscată şi nu mai pot provoca dezastre cerebrale...
...asta poate că ţi s-a întâmplat ţie... mie nu... mie mi se întâmplă altceva... chiar dacă tot eşecul meu mă scoate din zona simţirii, mă alungă – un mistreţ încolţit de hăitaşi?... pe dracu!... mă trezesc în aceeaşi cameră lungă şi îngustă în care trăiesc de aproape 500 de ani... o chilie de beton acoperit de lavabil, o canapea ieftină şi câteva rafturi strâmbe de cărţi... visul pe care tocmai l-am avut mă umple de sudoare... sunt într-o barcă... mi se pare că vâslesc printr-o ceaţă deasă, sintetică, traiectoria unui zbor lent printr-o imagine vâscoasă de rezoluţie proastă... creierul îmi zbârnâie de încordare, venele mi se umflă, nervii ţipă ca o goarnă... apoi barca-balon se izbeşte de ceva ... mă aplec şi îl văd cum se zbate într-o clisă multicoloră... îl iau de păr şi vreau să-l trag în barcă... smucesc cu putere şi, deodată, mă răstorn pe spate... vreau să mă ridic şi văd că am încă strâns în mână capul aceluia... îl ridic şi mă cutremur... propriul meu chip îmi rânjeşte oribil şi îmi spune pe un ton sarcastic următoarele cuvinte: dar tu ştii foarte bine cât eşti de dobitoc!!!
Hyeronimus Bosch, Infernul
...mă trezesc în frigider, parcă am înghiţit o scândură... picioarele refuză... sunt ţepene... mâinile foarte lungi, pe lângă trup... mă zbat, dar mă zbat înăuntru... în afară transpir... ochii mi se învârt în cap... pe dracu!... repet de o sută de ori această exclamaţie şi uit că întrebarea corectă ar trebui să fie de ce?......acelea au fost nopţile în care mirosul de pădure a pătruns până în oraş, până în centrul oraşului... bărbatul stătea pe terasa largă şi fuma cu gesturi blânde... deodată îşi miji ochii, privind în răsăritul sidefiu... chiar în acel moment îşi dădu seama că nu mai are amintiri şi că fără amintiri viitorul arată ca o creatură debilă cu dinţi verzi, emanând un miros crud, de pădure în care zac îngropaţi ruşinos o parte dintre morţi... ar fi vrut să-şi amintească... miji din nou ochii şi înţelese atât de abrupt, atât de cumplit, atât de absurd că fără amintiri viitorul compune un nou asasinat în numele aceluiaşi pătimaş zeu extarterestru... o batistă de dinţi şi unghii şi maţe cu păr şi miezul transparent, pleoţ! în Iazul Comunal al Sufletelor – Substanţă Anonimă... aşa cum îşi imaginează că li s-a întâmplat străbunilor săi, strigoii...
... dai o tură de-a lungul şi te întorci de-a latul... şi după fiecare colţ ai câte o surpriză, ceva la care nu te-ai fi aşteptat în ruptul capului... să nu crezi că-i vorba de vreun copilaş care face pişu într-un boschet... nici măcar de mă-sa care face acelaşi lucru – unul mi-a zis odată că această imagine l-a vindecat pe veci de femeie şi de sentimentele nobile faţă de ea... mă, pricepi... ea spune despre ea că e o doamnă... se pişa ca vaca din picioare după o tufă... mi-e ruşine să-i pomenesc numele... nici măcar şeful tău care, la o oră suspectă, tocmeşte în gang ceva cu o tuciurie, una fără dinţi – zic unii că treaba asta o face aşa de specială... nu, lucruri grave, surprize adevărate... doar că nu-mi vine acum un exemplu... aşa că, în cele din urmă, mă ridic din pat cu greu, foarte ud, cu o scândură în stomac, într-un frigider în flăcări, încercând să uit de acest vis macabru... privesc universul intim al camerei şi încerc să-mi amintesc câteva lucruri recente care să mă facă să-mi înţeleg visul... elementele unui registru pestriţ de habitudini şi nevoi şi memorie imposibilă care depăşesc cu o sutime – o, ce drăguţe sunt aceste miniaturi în exces! – hotarul difuz al realităţii fireşti... pitici pe creier... mă scutur, deci, de visul teribil care, mă repet, nu mă miră absolut de loc şi îmi recapitulez sarcinile acestei zile minunate... şi iată cum începe totul... Ziua Şobolan... dacă aş fi Hudini, aş deveni invizibil... specie comună de strigoi, operând în frecvenţa vulgarităţii diurne cu eficienţa unui asasin japonez...