Doamna profesoară merge cu Dacia

Texte apărute în Lama, suplimentul cultural al cotidianului Cuvântul libertăţii din Craiova



Şi-a luat o Dacia. Model? ...ce model, frate? Eşti năuc? Dacia şi gata, o Dacia de că... Săru’mâna doamna profesoară. M-a lăsat exact acolo. Nici măcar n-a apucat să-mi spună ce model. Mi-am amintit că îmi tot povestise că se simte singur de când l-a părăsit nevastă-sa. Aşa că nu m-am supărat când a plecat mai departe cu doamna profesoară, cam trecută, dar singură şi ea şi, după cum spun unele voci, destul de disponibilă. Oricum, nu mi-ar fi povestit de ce l-a părăsit nevastă-sa. Parcă ar fi cine ştie ce secret! În orice caz, Daciile nu sunt mai multe modele. Există un singur model, modelul urât şi prost cu o tablă oribilă, care rugineşte după o ploaie şi-o ninsoare şi care, totuşi, rezistă douăzeci de ani. Îmi vine greu să cred că şi-a luat una nouă. Uneori nici nevestele nu rezistă atât. Comuniştii făceau maşini bune. Din păcate, pe neveste le face altcineva. Cam ăsta era discursul lui. N-am înţeles, totuşi, de ce l-a părăsit. Ea era o tipă ca lumea, poate din cauza lui. Tot ce se poate. Tu ce naiba mai scrii? Te interesează? Pe mine nu mă mai interesează... cred că.... Îi spun chestia aia cu oraşul care pare un căpcăun rătăcind prin beznă, răcnind sudalme, are tatuat după ureche nişte cifre, 666, bizare, dacă le formezi într-un telefon, îţi răspunde serviciul de urgenţe. Un căcat, zice. Corect, sunt perfect de acord. Acum înţelegi? Ce să înţeleg, avem o constituţie mascotă, iar chestia asta cu conspiraţiile securiste se traduce în felul următor...

Sare de la una la alta şi îmi pare un om mult mai singur decât ar vrea să se vadă. În felul următor: dacă securitatea a îmbrăcat alte haine, au rămas cumetriile, băieţii sunt tot acolo, obiceiurile lor au devenit obiceiurile pământului. Te miri? Vorbeşte Eminescu în Scrisoarea a treia de teribila tripletă... sărăcia-nevoile-neamul. Deci nu mă mir. Aşa a fost şi pe vremea lui Eminescu, când năvălise Baiazid peste eroul naţional. Nu mai pricep nimic şi cred că nici el nu pricepe. Ştii, nu ştiu ce am, nu mă pot trezi. Asteniile, ia nişte vitamine. Vitamine pe dracu. Sunt treaz, dar parcă dorm, zău. Arată mai degrabă ca un muribund, decât un astenic. Dar nu mai insist, nici asupra neveste-si, nici asupra modelului de Dacia, pe Eminescu îl las la o parte şi jur că nu-i spun şi nici n-o să-i mai spun vreodată ce scriu. Mă uit după el cum tropăie mărunt în jurul doamnei profesoare, lumea ştie nişte chestii despre ea, şi, deodată, nu-mi mai pare chiar aşa de adormit, astenic-muribund în nici un caz. Îmi flutură un „la revedere” cu subînţelesuri de la vreo cinci metri, apoi o prinde de umeri curtenitor pe doamna profesoară, o conduce către maşina lui proaspăt achiziţionată.