Încrucişarea privirilor: panoptism şi contra-transparenţă

Supraveghere publică şi WikiLeaks
 
Ideologia şi mitologia transparenţei, care tot mai mult, mai ales ca justificare a revoluţiilor tehnologice şi ca incitare la consumul produselor-gadget ale acestor revoluţii permanente şi la alinierea lor, la interconectarea lor, la legarea lor în reţea şi la constituirea, astfel, de către societatea-masă de consumatori-cetăţeni (inversat deci: cine nu consumă, cine nu supra-consumă nu e un bun cetăţean, e poate chiar un trădător), a societăţii-cîmp în care, nu mai e mult, viaţa însăşi va emite semnalele care vor declanşa, cibernetic, feedback permanent, alarmele pieţei şi pe cele ale poliţiei (de la poliţia politică vom "evolua", astfel, la poliţia pieţei, la piaţa-poliţie), -ideologia transparenţei deci, ca justificare democratică a intruziunii fluxurilor mondiale de capital, a căpătat de curînd, în sfîrşit, o concretizare "sălbatică" demoratică nu doar unilateral, unidirecţional, dezechilibrat, în sprijinul politic al capitalului, ca pînă acum, ci şi din direcţia opusă, inversă, de privire, aceea a societăţii, prin fenomenul aşa-numitelor WikiLeaks.
 
Abia prin WikiLeaks începem să întrezărim cum ar putea să arate mitologia transparenţei democratice exercitate post-panoptic, cu efecte contra-panoptice asupra puterii, adică nu doar, ca întotdeauna pînă acum, din direcţia puterii spre societate, ci, iată, şi invers, dinspre societate spre putere.
 
Deoarece atunci cînd vorbim, cînd ni se vorbeşte, avîntat, despre transparenţă, n-ar trebui să uităm să punem, imediat, următoarea întrebare: transparenţă din ce direcţie, cine vede şi cine este văzut, transparenţă ca privire a cui şi asupra cui? Nu există transparenţă generală, amorfă, transparenţa e raport de forţă şi cîmp de bătaie, iar bătaia e: cine arată pe cine, cine face vizibil pe cine, cine denunţă, dezarmează, dezbracă, leagă pe cine? Privirea altuia, dar mai ales privirea-putere, crato-scopia, ne transformă în obiecte, în "ţinte", ne "targetează", ne alienează categorial, schimbîndu-ne regimul ontologic, de existenţă.
 
În mod tradiţional şi structural, transparenţa ca privire unidirecţională a fost asemenea dreptului de exercitare a violenţei legitime: monopolizată de către putere, de către stat. Abia de acum înainte însă am putea începe să vorbim despre o adevărată transparenţă democratică, exercitată, adică, de către toţi asupra tuturor.
 
Dar nu este ea oare o nouă utopie periculoasă? Este oare transparenţa generalizată, în toate direcţiile, realizabilă, practicabilă, realizabilă, şi dacă da, cu ce efecte? Nu va antrena ea o nouă redefinire socială a politicului, a puterii? Dincolo de contrabalansarea istorică, epocală, a globalizării financiar-economice prin provocarea "sălbatică" a unui efect mondial de spaţiu public (ca schiţă a unui eventual spaţiu public mondial), n-ar trebui să vorbim de o nouă reechilibrare a raporturilor dintre transparenţă şi secret, adică, în loc să democratizăm, unilateral, doar transparenţa, atîta vreme unilaterală, n-ar trebui să democratizăm, corelativ, şi dreptul funcţional la secret, la ne-transparenţă, mai precis repartiţia, raporturile, balanţa dinamică dintre transparenţă şi secret?
 
Altfel spus, dacă puterea nu vrea să fie deconstituită, dizolvată prin noua contra-transparenţă, n-ar trebui să-şi reducă şi ea, donnant-donnant, abuzivele pretenţii panoptice seculare, permiţînd secretul social fie şi doar pentru a împiedica transformarea societăţii într-o confederaţie de societăţi secrete?
 
Supraveghere publică - mai ales de către privaţi sau în beneficiul privat al statului
 
Aplicată indistinct, peste tot, generalizat, supravegherea video a spaţiului public este abuzivă. Dar cine supraveghează de fapt?
 
În principiu, vorbim de dreptul autorităţilor publice de a supraveghea eventualele încălcări ale legii publice în locuri publice, deci de un drept pretins inalienabil al statului, la diversele lui niveluri. În fapt însă, supraveghere video în spaţiul public desfăşoară, de multe ori, mai ales persoane private, care îşi apără interesele, adică proprietatea.
 
Or, aici intrăm în plină contradicţie şi în plină aporie, deoarece oricine are dreptul să-şi apere proprietatea privată, dar, teoretic, numai în limitele acesteia: pot să-mi supraveghez video casa şi curtea, dar n-ar trebui să mi se permită să supraveghez şi strada. La fel şi în cazul unui sediu de firmă, de bancă, de casă de schimb etc., ceea ce nu se întîmplă, deoarece, de cele mai multe ori, supravegherea video privată încalcă limitele stricte ale proprietăţii private şi pătrunde, adică evadează, se extinde nepermis asupra spaţiului public. Aşa cum un reporter nu are dreptul să înregistreze imagini, statice sau dinamice, cu proprietăţile private, ar trebui să fie interzis, şi să şi fie posibil practic, ca supravegherea pentru apărarea intereselor private să nu încalce spaţiul public. Evident că nu se întîmplă aşa, şi aşa cum poliţiile private nu încetează să se înmulţească, la fel şi spaţiul public e supravegheat în permanenţă de camere video private care pretind că protejează interese private.
 
În ceea ce priveşte supravegherea video a spaţiului public de către autorităţile publice, ar trebui să ştim, cel puţin de la studiile clasice nu numai despre panoptism, ci despre dinamica puterii în general ale lui Michel Foucault încoace, că puterea, orice putere, dat fiind că nu există în mod substanţial, că nu este dată, ci în permanenţă se face prin rapt şi interdicţie, adică tocmai prin blocarea jocului social al puterii, a circulaţiei puterii, că e doar efect de putere, este prin definiţie abuzivă, rapace, achizitivă, vorace, profitînd de orice ocazie şi, mai ales, inventînd pretexte pentru a se extinde, pentru a impieta asupra sferei private şi a celei publice.
 
În plus, puterea nu este totuna cu statul, puterea nu se confundă cu statul şi nu este coextensivă acestuia, tot mai mult, poate - ca efect al neoliberalizării globale a societăţilor -, statul e puterea goală, putere diacritică care ajută, sprijină, dă putere, adică nu intervine, nu neagă, nu contrabalansează, nu limitează allte puteri, perfect private, ale capitalului, care rămîn exterioare, nu "stat în stat", ci stat alături de statul propriu-zis.
 
Căci, pe lîngă confuzia dintre stat şi putere, mai există încă o confuzie care ar trebui spulberată: aceea dintre public şi stat. Spaţiul public ar trebui definit ca spaţiu comun, el aparţine societăţii, dar e garantat şi apărat de către stat, care profită însă de orice abuzare privată, dar numai acolo unde nu există putere, a spaţiului public pentru a se instala şi extinde. De fapt, corupţia e structurală, ca relaţie interioară, intestină, intimă între statul disociat de putere, dedublat în putere şi efect (non-limitativ) de putere, iar autorităţile publice apără drepturile private ale celor puternici în detrimentul drepturilor private şi cetăţeneşti ale celor fără putere, adică în detrimentul societăţii înseşi, profitînd de orice fapt divers. Spaţiul public ar trebui să fie supravegheat numai acolo unde se constată încălcări repetate ale legii: numai în zonele carosabile, să zicem, nu şi în ele pietonale.
 
Oricum supravegherea la nivelul imaginii vizuale nu prea mai contează din moment ce ne desfăşurăm întreaga existenţă în cîmpuri de semnalizare şi de scanare electronică...
 
Transparenţa inversă (contra-transparenţa)
 
Operaţiunile WikiLeaks ar putea să ne fie în totalitate simpatice dacă nu ar aduce prea mult cu o demonstraţie de forţă, cu afirmarea piraterească a unei noi, viitoare puteri. Ele sînt de interes public doar în măsura în care nu aduc dezvăluiri noi, ci doar confirmarea modului frivol, "uman, prea uman", în care se face politică externă la cel mai înalt nivel.
 
Aşa politică, aşa dezvăluiri, deci! Prin intermediul acestor "scurgeri" aflăm ce bănuiam sau ar fi trebuit să bănuim: că împăratul e gol. Este clar că asistăm la o replică pe măsură dată unei politici mondiale care se ascunde după morga demodată a "raţiunii de stat" suverane. În cazul de faţă, gratuitatea documentelor (mai mult umane decît propriu-zis politice) are ceva de... gag, de performanţă artistică ironică, de film mut. Seamănă cu alunecarea pe un săpun sau cu tragerea scaunului de sub fund: e o clovnerie care atrage atenţia asupra lipsei generale de seriozitate şi de responsabilitate, asupra degradării generale a climatului public.
 
Pe de altă parte, este clar că formarea mediului şi a canalului precedă şi chiar condiţionează, predetermină tipul mesajului, invitînd la mesaje de multe ori goale, fake: dacă există WikiLeaks, va exista şi tentaţia de a trăda, de a te face cunoscut prin intermediul acestui canal care vine şi le ia locul celor tradiţionale printr-o revoluţie tehnologică, dar fără nicio schimbare morală, de caracter, din păcate.
 
 
Deci şi aceste dezvăluiri se supun, cinic, aceleiaşi logici senzaţionaliste de piaţă, aceeaşi degradare generală a presei.

În mod normal, astfel de documente n-ar trebui să afecteze relaţiile dintre state, ci relaţiile dintre state şi societăţi, dintre societate şi clasa politică mondială, denunţînd politica mult prea personalizată, depinzînd de toane şi umori, de păreri. Sînt o comedie, deoarece ţin de aceeaşi logică a spectacolului mediatic în care, din păcate, orice lovitură este permisă, dar niciuna nu este cu adevărat ucigătoare: media-wrestling.

Interesantă este retrezirea la viaţă a fostelor mari ziare occidentale: un alt mod, aparent mai profesional, de tabloidizare a presei, de căutare cu orice preţ a scoop-urilor. Pe de altă parte, cartelul ad hoc al marilor cotidiene introduce un filtru, dat fiind că încadrează şi explică documentele livrate inform, în vrac.
 
Noua operaţiune, noul desant media marca WikiLeaks îmi aduce aminte de dosarele SRI din groapa de la Berevoieşti, de la începutul anilor '90: interesantă ca lovitură en gros, destul de lipsită de interes en détail.