Despre cultura protestului urban

Am mai scris, în acest colţ virtual de pagină, despre formarea opiniilor (a crede ceva vs. a crede în ceva). Ce se petrece în ultimii ani cu Bucureştii ne oferă şi studii de caz. Nu cu mulţi ani în urmă, la GDS, fusese convocat primarele de pe-atunci pe tema străzilor. Multe intraseră în reparaţie capitală şi mai cu seamă şoferii erau excedaţi. Mai măriceii liderilor de opinie ot Bucureşti i-au luat la probozit (dl. Videanu venise şi cu primarul de sector 3, ca backup), exasperarea dlor era sinceră, dar perspectiva asupra lucrurilor nu trecea de genunchiul broaştei. Nici arhitecţii nu erau mulţumiţi, dar nu, nu suntem niciodată mulţumiţi, deci e piua. În fine, s-a dat şi la gazetă, nu mai insist. Dar, curând după aceea, străzile s-au reparat. Credeţi că a spus vreunul dintre "liderii" de "opinie": "Ia te uită, se circulă mai fluent acum, că s-au dres câteva artere importante. M-am înşelat. Nu mă pricep. Mă întorc la specialitatea mea, unde sunt "expert". Scuze."? Nu. Nici vorbă. Opinia s-a format şi ne-a luat câţiva ani ca să ne prindem că, da, ia te uită, chiar aşa e, parcă nu mai e sufocat traficul în Bucureşti - că o fi din pricina (sau mulţumită?) crizei, că o avea şi dresul şoselelor vreun rost.

După care a venit Roşia Montană. După care a venit artera Berzei-Uranus, cea care, în campania electorală din 2012, va juca rolul de simulacru de "autostradă suspendată", aia promisă în campania din 2008 şi, se înţelege, nefăcută, căci nu e de făcut, după cum ştie orice om cu brumă de scaun la cap. Imediat s-au agregat două tabere. În tabăra bunilor îi vezi, încruntaţi, pe mulţi din criticii de serviciu a orice. Bunii nu îşi construiesc o opinie pe baza faptelor de pe teren şi nu se lasă intoxicaţi de opiniile experţilor. Ei ştiu deja şi se ante-pronunţă, sentenţios, pe bază de slogane, pe baza câtorva "principii". Unii sunt cu adevărat specialişti în bucăţica lor, dar cred că adevărul propriei profesiuni este superpozabil peste Adevăr. Şi, cum o aşezare umană şi încă şi mai mult un oraş mare este, sunt, un "adevăr" negociat între toţi actorii şi locuitorii. Nimeni nu are în exclusivitate dreptate. Şi, în plus, nimeni nu are dreptul să îşi impună dreptatea sectorială, derivată din expertiza mai mult sau mai puţin limitată.

Toată lumea se pronunţă, dar puţini consiliază pe cei ce trebuie să ia decizia, pe propria răspundere: aleşii noştri, reprezentanţii binelui public. Toată lumea dă sentinţe executorii, excomunică pe cei ce se îndoiesc de rectitudinea opiniei lor, pe care ne lasă să le-o ştim, cum spun americanii. Nu este loc pentru negociere. Nu este loc pentru compromis. Nimeni nu ne-a învăţat să ne privim în ochi şi să discutăm. În pragul isteriei, sau dincolo de el, îmbrăcăm cămaşa morţii ideatice şi protestăm către oricine altcineva: Ioropa, UNESCO, Doamne-Doamne. Nici experţii nu sunt eficienţi, făcând "dezbateri profesionale" pe când dezastrele se întâmplă deja. Pe scurt, suntem ineficienţi în a construi opinii eficiente sau în a oferi consultanţă celor care au nevoie de opiniile experte, informate, pentru a lua decizia politică...