Confesiunea Zenobiei

Povestea care se cerea scrisă în mintea mea în urmă cu două săptămâni, are propria sa personalitate şi îşi exercită voinţa după cum bine îi place. Aceasta este cea de-a treia variantă în care se scrie şi tot mă tem că nici de data asta nu va fi mulţumită. Am mai încercat în vreo doua feluri dar criticul meu cel mai aspru a ridicat din umeri şi a spus: "Ei şi? Ce e aşa de extraordinar în asta?" "Păi bine, dar o astfel de poveste de dragoste e atât de rară...E exact iubirea aia după care tânjim toţi dar nu li se întâmplă decât unora..." M-a privit impasibil şi-a spus scurt: "Bine, dar asta nu reiese din ce ai scris tu. Nu te supăra."

La coş...Mi-am luat povestea şi am aruncat-o la coş, puţin cu ciudă, puţin fericită că totuşi n-am apucat să-i dau drumul în lume, ne-am fi făcut de ruşine, nu e aşa, domnule Naum?

Ce nu merge? Povestea despre Androgin are nevoie de jumătatea sa, pentru că nu-i aşa, trebuie ca istoriile să se termine rotund. Jumătatea poveştii mele a fost scrisă de Iulian Tănase, aşa că în această dimineaţă de sâmbătă, pe la ora 10, am deschis povestea lui şi păstrând-o deschisă am început să o rescriu pe a mea. Poate de data asta...

Iulian, ghidul meu în Infernul Zenobiei, v-a plimbat prin povestea androginului Naum până la seara de vară din care Gellu şi Lyggia nu s-au mai despărţit niciodată. Dar cum au trăit ei după aceea? În definitiv ce e miraculos în dragostea asta, consumată în timpuri dramatice, la răsturnări de societăţi şi de mentalităţi? Dacă nu aţi citit "Zenobia" nu puteţi şti asta şi probabil, povestea mea doreşte să vă determine să citiţi Cartea, aceasta este o conspiraţie a poveştilor scrise de sau despre androginul Naum, ca să ajungeţi la Cartea-Matcă. Ia te uită, deci de aceea...

Confesiunea Zenobiei
Foarte curând după ce l-am cunoscut mi-am dat seama că el este marea mea dragoste. Un an de zile noi ne-am tot întâlnit, ne vedeam, vorbeam...el îmi spunea că îşi caută marele amor. Eu ştiam că l-am găsit. Într-o bună zi, şi-a dat şi el seama că eu sunt marele lui amor. Am înţeles fiecare dintre noi că eram făcuţi unul pentru celălalt. Eu m-am îndrăgostit foarte tare de el, el pe urmă s-a îndrăgostit foarte tare de mine şi am văzut că putem să facem un tot. Sunt convinsă că puterea dragostei face minuni. 59 de ani am trăit cu el. Acum în 14 februarie am fi împlinit 61 de ani. Tot ce a scris în "Zenobia" noi am trăit, tot ce e scris acolo e adevărat.

"Eu sunt Zenobia" mi-ar fi plăcut să o aud spunând, dar n-a spus. A povestit mai departe lucruri simple. N-au fost oameni bogaţi. Într-o vreme singura lor distracţie era cinematograful. Dar intraseră împreună într-un soi de altă dimensiune în care era de-ajuns să se gândească, spre exemplu, de seara, pe cine îşi doresc să întâlnească a doua zi, pentru ca asta să se întâmple. Nici de cuvinte nu aveau prea mare nevoie. Lyggia povesteşte cum odată Gellu s-a dus la un cinematograf din Bucureşti (şi nu-s puţine), convins că o va întâlni acolo pe Lyggia. În adevăr (cum ar spune bătrânii), Lyggia era acolo, cu un buchet de flori mici în mână, cumpărase deja bilete la film. Toată lumea care îi înconjura era plină de semne. Peste tot pe unde treceau, îşi regăseau iniţialele înscrise pe ceva şi asta nu pentru că le căutau înadins ci pentru că pur şi simplu se întâmpla. "Aşa era, spune Lyggia... Bărbatul meu, înainte să mă cunoască, s-a hotărât să semneze cu numele Gellu Naum. După ce ne-am cunoscut, a spus că probabil a fost o premoniţie. ştiuse cumva că iniţiala iubitei lui va fi L aşa că şi-a însuşit-o, îi aparţinea". După o jumătate de secol de la această hotărâre a lui Naum, Lygia, la rândul ei, a adoptat iniţiala lui Gellu, pentru că-i datora asta într-un fel. Aşa, până şi numele lor, afirmă azi întrepătrunderea celor doi.

Au trăit destul de greu. "Eram foarte săraci. Mâncam mâncare de cârpe şi fumam gutui" se amuză Lyggia. "Luam vinete toamna, le uscam pe o sfoară, la ciupercă (locuiam la mansardă şi aveam un balcon foarte mic şi rotund, de acea îi spuneam "la ciupercă") le lăsam să se usuce, acoperite cu nişte ziare, să nu se prăfuiască şi apoi le fierbeam până mi se făcea rău, aşa de tari erau. Le fierbeam cu o linguriţă, doua de ulei, pentru că nu aveam prea mult ulei şi aşa mâncam mâncare de cârpe şi fumam gutui. Culegeam frunze de gutui, le întindeam pe balcon şi când se uscau le tocam. Gellu fuma pipă dar eu trebuia să îmi fac ţigări şi nu întotdeauna aveam foiţă, pentru că şi dacă găseam de cumpărat, era scumpă. Şi ţigări se găseau dar erau scumpe. Aşa că am luat o pipă de la Gellu şi fumam şi eu cu el, doar acasă, pipă cu frunze de gutui. Aveau un gust tare rău dar încercasem mai multe feluri de frunze şi doar astea erau cât de cât suportabile."

Cu toate astea erau fericiţi şi dragostea lor le dădea puteri fantastice. Lyggia spre exemplu, nu ştia desena, dar uneori Gellu o lega la ochi, sau stingea toate luminile, atunci Lyggia reuşea să pună pe hârtie bizare desene pe care apoi le contemplau în tăcere. Uneori Gellu însuşi se lega la ochi şi se cufunda în muţenie, ascuţindu-şi toate celelalte simţuri pentru a percepe ceva mai subtil decât realitatea cămăruţei în care trăiau. Şi atunci, Femeia Lyggia ştia să-i respecte tăcerile, tăcând la rândul ei. Gellu scria, îi arăta Lyggiei ce scria iar ea oscila între admiraţia sinceră şi tăcerea complice, aceea care spune mai mult decât cuvintele: da, înţeleg ce ai spus acolo. "Nu-i plăcea să-i spun nici ce-mi place, nici ce nu-mi place. Îmi arăta tot ce scria dar dacă o dată am spus "vai, ce frumoase..." zicea "eh, frumoase...". Altădată am tăcut, mă gândeam să nu-mi zică iar "eh, frumoase"...Tăceam. Şi dacă a văzut că tăceam, a spus "A...nu-ţi place...". Toate poeziile erau extraordinare, eu le simţeam foarte bine şi trăiam exact ce scria".

Gellu Naum avea puterea de a fascina deopotrivă oamenii şi animalele. Avea o legătură specială cu pisicile şi cu copiii. Lyggia povesteşte cum odată, aflaţi în vizită pentru prima oară în casa unei familii de prieteni, Gellu a dispărut brusc din camera în care "oamenii mari" îşi purtau conversaţiile. L-au regăsit după un timp pe un fotoliu, se urcaseră pe el toate pisicile casei (doar vreo cinci...) şi toţi copiii gazdelor, ba chiar copiii erau supăraţi pe pisici pentru că nu prea aveau loc de ele şi le mai alungau pe câte una, să-şi întărească poziţia cucerită pe bastionul Naum. Un alt puşti, după ce abia începuse şcoala, îşi târa colegii de clasă pe străzi să le arate nişte cutii de tablă pe care regia de gaze inscripţionase GN - gaze naturale. "Uitaţi, aici scrie Gellu Naum... Tot Bucureştiul e plin de Gellu Naum". în mintea copilului, GN nu putea însemna, firesc, decât Gellu Naum. Să nu înţelegeţi greşit. Charismaticul Naum nu era prietenos cu oricine. Mai degraba distant la început, destul de rece cu cei pe care nu îi cunoştea, abia când accepta pe cineva în anturajul său, se deschidea către acea persoană, era foarte cald şi-i vorbea foarte frumos. Prima sa atitudine însă - cea rezervată, făcuse deja înconjurul lumii şi oamenii, chiar cei care îl admirau, îşi luau cu greu inima în dinţi. Lyggia povesteşte că într-o zi, când s-a întors din oraş, l-a găsit pe Gellu stând de vorbă cu un cititor de-al său. "Am pus mâna pe Gellu Naum, doamna Naum. Am pus mâna pe Gellu Naum" i-a spus vizitatorul, vădit emoţionat.

În avalanşa aceasta de emoţii, pe care mulţi dintre noi ni le reprimăm, speriaţi probabil de intensitatea unei atari bucurii, care a fost cea mai fericită clipă din viaţa lor? "Toate clipele cu el au fost fericite", spune Lyggia. "Au fost momente îngrozitor de grele în viaţa socială, am trecut prin vremuri de sărăcie, am primit multe lovituri din afară, dar cu el... n-am avut nici un moment care să fi clătinat această fericire dintre noi, nici când eram foarte săraci. În timpul cutremurului din 1977 stăteam sub un toc de uşă, în jurul nostru oraşul se prăbuşea. Eu spuneam mereu: Gellu, murim, murim... iar el, mă strângea în braţe şi spunea nu-i nimic, murim odată, murim odată. Pe urmă le povestea prietenilor că acesta a fost cel mai fericit moment din viaţa lui: am fi putut muri odată. Acum mă gândesc că nu am putut, nu s-a întâmplat aşa..."

Simona Popescu povesteşte în cartea ei, Salvarea Speciei, că aflaţi în străinătate, după 1990, Gellu răspundea în limba franceză unor întrebări venite din sală, după o lectură. După o vreme şi-a dat seama că vorbea româneşte, pe deasupra capetelor tuturor: vorbea numai pentru Lyggia care se aşezase, mică, undeva în spatele sălii. El uitase de toţi şi vorbea cu ea. N-am avut privilegiul de a-l cunoaşte pe Gellu Naum şi nu am putut afla de la el ce anume l-a fascinat atât de tare, ce l-a legat de Lyggia. Am întrebat-o în schimb pe ea, acum la aproape doi ani de la dispariţia fizică a jumătăţii masculine a androginului Naum. Ce a iubit cel mai mult la Gellu? "Ce am iubit la bărbatul meu?" a repetat Zenobia întrebarea mea, să fie sigură că a înţeles-o. "Toată fiinţa lui era de iubit. Era curat ca un cristal. Şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Era de o delicateţe nemaipomenită. Chiar şi atunci când era dur în vorbă nu puteai să te superi pe el pentru că avea dreptate. N-ar fi lovit pe nimeni, n-ar fi vorbit urât nimănui, niciodată. Era foarte pretenţios, asta e adevărat. Dar el nu a minţit niciodată, nu ştia ce e aia să mintă. Voiam să fim cât mai curaţi şi cât mai puternici. A fi mincinos, spunea el, ţine de laşitate, înseamnă că ţi-e frică să recunoşti ceva. Eu cred că eram destul de puternici ca să nu ne fie frică."

Gellu Naum s-a stins în urmă cu doi ani. De atunci, Lyggia/Zenobia este în permanenţă înconjurată de prieteni de toate vârstele, oameni aparţinând unor generaţii care au atins maturitatea în paralel cu existenţa poetică a acestor doi oameni magici sau pur şi simplu cititori care regretă că nu şi-au luat inima în dinţi să-l cunoască pe Gellu. Aceştia din urmă vin s-o cunoască pe ea, aşa cum vii în templul din care ştii ca un zeu a plecat, dar mai speri că stând de vorbă cu preoteasa, poţi reconstitui ceva din măreţia zeului. Mă număr printre aceştia din urmă. Încerc, fără să îmi dau bine seama de ce, să mă apropii de această poveste de Dragoste. Am rugat-o pe Lyggia să îmi povestească unul dintre visele ei, pentru că visele, în iubirea aceasta uriaşă, au avut rolul lor. "De când a murit Gellu, tot timpul vreau să-l visez. Tot timpul, aşa de tare mi-am dorit să vină înapoi, măcar în vis. Într-o zi m-am rugat foarte tare, am zis: "Dacă au existat atâtea minuni pe lume şi dacă încă mai există, să vină înapoi. N-a venit înapoi dar de atunci, trei nopţi la rând l-am visat, ca şi cum ar fi fost în realitate. Într-una din nopţi am visat că mă duceam după el, alergam după el şi el îmi făcea cu mâna dar nu se întorcea de tot spre mine, numai îmi făcea cu mâna şi îmi zâmbea. Chiar dacă nu a venit înapoi, cum mă rugasem eu, într-un fel s-a întors, măcar în vis, trei nopţi la rând."

Euridice, în Infern, fără Orfeu. Aceasta a fost povestea Lyggiei/Zenobia. Lyggia plânge. "Credeţi în reîntâlnire?" întreb cu speranţa că va spune da, că voi pleca de la ea cu certitudinea că ea crede..."La început eram disperată" îmi răspunde. "mă gândeam: nu mai urmează nimic. Dar acum încep să cred că spiritul lui mă ocroteşte şi tot ce mi se întâmplă bine i se datorează lui. Poate ne-om reîntâlni...
- Care ar fi primele cuvinte pe care i le-aţi spune dacă l-aţi revedea?
- Dacă l-aş revedea nu ştiu ce i-aş spune: tot că l-am iubit... foarte tare... şi că o să îl iubesc mereu. E foarte rară o iubire ca aceasta pe care am trăit-o noi. Îmi pare foarte rău pentru toate fetele, îmi pare foarte rău să spun că e foarte rar, dar... un om ca Gellu Naum se naşte o dată la un secol."

"Ce e mai rău?", am întrebat-o pe Lyggia înainte să plec: "Să trăieşti o dragoste atât de mare, asumându-ţi singurătatea sfâşietoare, de după dispariţia celui iubit, sau să trăieşti conştient un lanţ de amoruri superficiale, să o iei în permanenţă de la început cu încă o iubire şi încă o iubire?" "Eu cred că e mai bine să trăieşti dragostea cea mare. Mi-aş dori ca toate fetele să fie atât de iubite cum am fost eu. Cred că există reîntâlnire, de aceea zic că e mai bine să trăieşti dragostea cea mare."
Sfârşit? Nici vorbă, povestea abia începe.