Historia de un Amor

Historia de un Amor

Acesta este titlul unei romanţe vechi, pe care am descoperit-o întâmplător într-o compilaţie a lui David Visan din seria Buddha Bar. Am ascultat-o interpretată emoţionant de o anume Guadalupe Pineda dimpreună cu trei aşi ("Con Los Tres Ases", scrie pe coperta cd-ului), despre care nu mai auzisem niciodată până anul trecut, când febra Buddha Bar a ajuns şi în cartierul meu. Pe scurt, este istoria unei iubiri fără egal, care te face să înţelegi răul şi binele, îţi luminează viaţa dar, hèllas, nu e eternă. Şi-atunci, srta. Pineda se întreabă, astăzi când ţine în braţe doar singurătatea, "Doamne, de ce mi-ai dat dragostea asta, doar ca să mai sufăr încă o dată?"
Fără să îmi dau bine seama de ce, am asociat această melodie cu mama. Mama mea cântă, frumos de tot. Nu că e mama, dar dacă e într-o zi bună, poate cu uşurinţă impresiona până la lacrimi un stadion întreg. N-am să vă spun cine este mama, pentru că aici o povestesc doar în calitatea de mamă.

Aceasta este povestea unei iubiri fără egal.
Pe mama am iubit-o ca un căţel. Simţeam pentru ea ceea ce mai târziu aveam să aflu că se cheama "unconditional love". Îmi amintesc că pe la patru ani o aşteptam în faţa uşii de la intrare: propteam un scaun de bucătărie în faţa vizorului şi ori de câte ori auzeam pe scară zgomot de paşi, mai ales asociat cu cel de tocuri înalte, îmi lipeam nasul de ochiul de plastic, într-o echilibristică impresionantă. Dacă nu era ea – şi de multe ori nu era ea...şi dacă zgomotul se îndepărta pe scară, începeam să plâng, sfâşiată de gândul că poate mama nu mai vine.

Odată, când mergeam spre grădiniţă, mă ţinea de mână dar i-am dat drumul la un moment dat şi am continuat să merg cu ochii drept în faţă. Evident, când am vrut să mă prind iar de ea, am luat pe altcineva de mână şi m-am speriat îngrozitor. Am întors capul şi am văzut-o în urma mea, mirată. Nu înţelegea nici ea prea bine ce se întâmplase. Pe la cinci ani ne-am mutat. Când mergeam spre casa cea nouă mama a început să îmi povestească despre camera mea. "O să ai camera ta. Ţi-a pregătit mama o cameră specială, pe toţi pereţii sunt steluţe, o să îţi placă." Nu ştiu de ce în mintea mea mi-am închipuit că pereţii erau acoperiţi de catifea neagră pe care străluceau stele argintii. Trebuie să fie tare frumos, mi-am zis în gând. Când am ajuns la locul cu pricina, catifeaua neagră cu stele argintii era de fapt un perete verde cu stele albe dar...erau stele. Mama îmi citea Povestea lui Ursulică, un băiat ciudat, acoperit cu blană de urs. M-a învăţat să citesc înainte să intru la şcoală. Prima carte pe care i-am citit-o eu ei într-o seară era povestea unei păsări măiastre, parcă. Mama mă lua în braţe şi dansa cu mine, îmi cânta la pian şi îmi promisese o păpuşă vie.

Pentru că fac parte dintr-o generaţie în care din 30 de căsnicii, 25 se destrămau la câţiva ani după apariţia primului copil, m-am obişnuit destul de repede cu ideea că ai mei au divorţat când eu eram mică. N-am prea multe amintiri cu mama, nici măcar nu pot spune că relaţia noastră, acum, la maturitate, e mai bună decât pe vremea când nu mai voiam s-o văd niciodată. Undeva pe drum, dragostea mea de căţel s-a transformat într-un soi de subiect interzis, despre care preferam să nu vorbesc. De vreo zece ani mama tot încearcă să îmi spună lucruri dar eu refuz să o ascult, dintr-un soi de încăpăţânare caracteristică zodiei. "Lasă-mă mamă, trebuia să îmi spui asta mai demult nu acum, acum e târziu." Până acum doi ani ne certam destul de des, din pricini stupide, dar nefiind obişnuite să cedăm nici una dintre noi, la fiecare discuţie ieşeau scântei. În cele din urmă am renunţat să mă mai cert cu mama. În urmă cu câteva săptămâni m-am întrebat serios, oare de ce refuz să ascult ce îmi spune biata femeie, în fond a avut dreptate de câteva ori. Încă nu am un răspuns.

Melodia asta anume m-a răscolit, pentru că mai ales la refren, vocea Guadalupei are exact inflexiunile vocii mamei mele. Aşa că am sunat-o şi am rugat-o să asculte melodia asta pentru că e tare frumoasă şi vreau s-o împart cu ea. Am pus telefonul lângă boxe. Când melodia s-a terminat, mama plângea în hohote. "Mai ştii, când erai mică, te ţineam în braţe şi îţi cântam exact melodia asta, mai ştii?" Nu, nu mai ştiam. Ştiam doar că această istorie a unei dragoste fără egal i se potriveşte ei. O dragoste fără egal, pe care în urmă cu 25 de ani nu îndrăzneam să o contest. O adoram pe mama. Din păcate, astăzi ţin în braţe doar singurătate. Rar, recunosc că mi se face dor de ea. Şi-atunci o sun, fără să-i spun de ce am sunat. Vorbim generalităţi. Ce mai face Ana....cum mai e cu serviciul...nu vreţi să veniţi pe la mama, luaţi microbuzul şi ajungeţi într-o oră...Nu, mamă. îi spun. N-am vreme, serviciul, banii...


Aceasta este istoria unei iubiri ce-a fost fără egal.