02.02.2004
25 decembrie 2000
Îi ziceam Corinei aseară că noi vorbim două limbi diferite, că fiecare crede că e adevărat ceea ce spune el. Ea zicea că e ca şi cum eu aş vorbi engleza şi ea franceza, iar ea ar înţelege engleza, dar fără s-o poată vorbi. Eu, în schimb, nici n-ascult franceza ei. Eu ziceam: bine, înţelegi tu engleza mea, dar cu ce mă ajută pe mine înţelegerea asta?

Te-am ameţit? Tot Corina zicea că nu i-ar trebui decît un reportofon şi o dactilografă ca să scrie nu ştiu cîte piese de teatru (probabil absurd) zilnic, înregistrînd doar ce se vorbeşte la noi în casă.

Uneori mi se pare că lucrurile stau aşa: mă aflu la poalele unui munte. Undeva, pe la 2500 metri e o ţintă, la care trebuie să ajung cu o bicicletă. Nu e decît un drum care duce acolo – unul cu multe ocolişuri şi greu de parcurs. Există şi alţi oameni care participă la această cursă. Mulţi dintre ei se află la 2600 metri. Au biciclete mai bune, la fel de bune sau mai proaste decît a mea, dar drumul lor e o plăcere: să cobori lin, 100 metri, prin mijlocul unui magnific peisaj. De aceea sunt şi atît de veseli oamenii aceştia, glumesc şi cîntă, sunt politicoşi şi drăguţi unii cu alţii. Se dă startul şi eu ştiu prea bine că ei vor ajunge imediat şi vor face focul de tabără şi vor dansa în jurul lui şi se vor iubi, unii pe alţii. Cineva îmi spune să renunţ, în timp ce eu pedalez din greu. Un turist american îmi spune să merg înainte, chiar dacă, evident, voi ajunge ultimul. Important e să ajung, zice el. Important e drumul.

Ceilalţi au ajuns deja. Unul dintre ei, Andrei, mă sună şi îmi spune că e grozav acolo, să fiu bine-dispus. "Toate obstacolele ne apar ca ziduri, zice el. problema e să le tratăm drept oglinzi, sau ferestre (...) Totul poate deveni zid, dacă funcţionează ca blocaj: şansa cea bună, reuşitele, fericirea însăşi". Şi alte sfaturi îmi dă, din mijlocul celorlalţi, fericiţi cu toţii şi excelent plasaţi pentru a cîştiga – ceea ce au şi făcut. Cursa mea singuratică nu ştiu cum se va sfîrşi, ştiu doar că ea nu are nimic de-a face cu dreptatea.

E ziua de Crăciun. Corina îmi zicea aseară să mă bucur. Eu îi spuneam că nu mă simt creştin. Ea zicea să mă bucur totuşi, cum se bucură ceilalţi, să mă bucur că vine un an nou.

"Dragă Mihai, am lăsat ceva pentru tine! Moş Crăciun". Pe pacheţelul meu de sub brad, aseară.

Am suflet de copil şi dorinţe de om matur.

E un Crăciun primăvăratic. Băteau clopotele la biserică, iar dormeau pe iarba verde încă, la soare. Am pus un plic pentru tine într-o cutie de poştă şi am vorbit cu Dan care tot în februarie pleacă şi tot în Canada, cum ştiam deja. Citise Nedelciu şi-mi vorbea de literatură, dar citise şi Java şi alte necesităţi informatice.

La ziua Adelei, mama ei avea ceva ce avea şi mama: spiritul tineresc, tendinţa de a vorbi cu tinerii de pe nişte poziţii presupuse ale lor.

Nu aveam nici măcar doi ani, după calculele mele. Ei se duceau pe biciclete la serviciu. Lucrau la Banca Naţională şi la fiecare colţ de stradă (intersecţie), mama cobora de pa bicicletă şi traversa cu ea de coarne, iar tata rîdea de această "frică" a ei.

Bunica se spăla în albie, în curte, cu apă de ploaie încălzită la soare. Avea pielea uscată şi spatele cocîrjat, ţîţele căzute, părul pubian alb semăna cu o bidinea.

Curtea era imensă. Tanti Dida s-a mutat cu noi cînd eu aveam şase ani. Popicele le foloseam drept grenade, fierul acela vechi era un tun nimicitor, două bile de fier ţineau loc de bombe. Luptele erau năprasnice. Făceam multe nebunii. Aveam o grămadă de verişori – şi fraţii mei îşi petreceau vacanţele acolo. Duminica se umplea curtea. Multe mătuşi, unchi, verişori, în faţa casei pe bănci, pe scaune şi noi copii jucîndu-ne. Uneori durerea mea de cap şi singurătatea în casă – singurătate cu glasurile lor sănătoase şi vesele. Scaune vopsite în verde. Unul rotund, cu spătar. Bureţii cu care ne băteam. Şi pernele. Un cocoş care cînta, noaptea, în corcoduş. Tata, beat, ducîndu-se să se culce: "Să mă chemi cînd o băga Craiova golul al doilea". Canatul uşii de care ne rezemam cu spatele, tanti Dida cu o riglă şi un creion trăgînd o linie. O comparam cu cea veche şi vedeam cu cît am crescut.

Departe de mine ideea de Crăciun fericit. Aristide, porcul mistreţ şi Palmolina – iepuraşa de pluş – singurele persoane din camera mea.

0 comentarii

Publicitate

Sus