33. Motive temeinice - diferenţă de 80 puncte

26 decembrie 2000
Cît de multe gesturi visăm să le facem şi nu le facem? Ce s-ar întîmpla dacă le-am face? Ce greutate atîrnăm de ele, împiedicîndu-le?

Văd o toamnă superbă într-o reclamă la vopsea de păr. Şi pe De Niro spunînd că "lucrurile bune se întîmplă celor care ştiu să aştepte" – într-o reclamă de film. Un comentator spune că rugbyiştii noştri, deşi au pierdut la 80 puncte diferenţă, au jucat bine. Dar dacă ar fi jucat prost, cît ar fi fost?

Să-mi convertesc sentimentele în literatură? Să-mi fac din disperări un produs pe care să încerc să-l vînd într-o zi, sub forma unei cărţi? Să inventez un personaj puternic care să-mi semene, cu excepţia de rigoare că eu nu sunt puternic? Eu îmi etalez slăbiciunile mai mult decît orice altceva. "La ce bun să arăţi pumnul cînd nu ai pic de putere?" – îl văd zicînd pe bătrînul din Pelle Cuceritorul.

E ceva în familie. Întotdeauna ne-am găsit motive temeinice să nu facem mai mult, să nu învăţăm mai mult, să nu ne luăm examenele. Ceva, cineva, din imediata apropiere ne-a împiedicat, a greşit faţă de noi. Am avut toate motivele să nu ne realizăm la un alt nivel. Dar "ce copii cuminţi!" sîntem noi, săracii de noi. Care copii?

Citeam Faulkner – "Zgomotul şi furia". Şi o poveste tristă de Moricz Zsigmond despre un tînăr preot idealist ucis de materialismul celor din jur. Tanti Dida îmi recomanda Jokay Mor "Omul de aur" (dar am citit şi "Crăişorii"), Dumas şi Thackeray, surorile Bronte, Hugo, Dickens, Feuchtwanger, Panait Istrati, Bacalbaşa, Caragiale, Bassarabescu, Preda, Ispirescu, Galaction, Cezar Petrescu, Eugen Barbu..

Mergeam singur pe stradă recitînd "Nu e păcat ca să se lepede clipa cea repede ce ni s-a dat?". Eram scutit de practică, mă pregăteam pentru olimpiada de engleză, dar nu învăţam deloc. Citeam Eminescu, mă gîndeam la moarte, la geniu, mă plimbam prin oraşul "cu cel mai drepte străzi din Europa" şi n-aveam cu cine să-mi împărtăşesc gîndurile. Acasă eram singur pînă seara tîrziu, cînd venea tanti Dida. Gropa lui Eugen Barbu mi se părea un titlu morbid. Mă înspăimînta şi s-o privesc. Îmi era frică de moarte. Citeam Slavici, Ionel Teodoreanu, Ibrăileanu "Adela" (aş vrea să scriu o carte cu titlul ăsta. Se poate?) "Fete bătrîne", "Femei singure", "Aventura Şarpelui cu pene", "Solaris", "451º Fahreinheit", Jules Verne, "Cuore" (lacrimi de emoţie), Th. Storm, zeci şi sute de cărţi la întîmplare. Mă cufundam în lucrurile acelea pentru că trebuia să fac ceva, eram singur.

Acolo, la Alexandria eram singur. Aici sînt străin. Ei au lumea lor.