Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Moartea domnului Lăzărescu m-a reconectat la România


Alexandra Proca, un interviu cu Ioana Uricaru

13.05.2011
Adevărul literar şi artistic, mai 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Regizoarea Ioana Uricaru, stabilită de zece ani în Los Angeles, povesteşte cum filmele "noului val" i-au amintit de "realitatea viscerală" din ţară. Ioana Uricaru, în vârstă de 39 de ani, a debutat în 2009 cu filmul Legenda activistului în inspecţie, în proiectul Amintiri din Epoca de Aur, coordonat de Cristian Mungiu. S-a întors în România anul trecut, pentru a filma scurtmetrajul Stop­over, cu Monica Bârlădeanu în rolul principal.

 

Pe Ioana am cunoscut-o la serviciu. Eram colege la revista "Pro TV Magazin". Aş fi vrut să fiu în stare, atunci, să păstrez în minte momentul în care a intrat, pentru prima oară, în redacţie. N-am reuşit. Păstrez însă cadenţa pasului ei cântărit, râsul sincer, dăruirea pentru lucrurile care o pasionează - de la politică, la filme şi prieteni - şi umorul ei răspicat, care te poate face să te simţi complet dezbrăcat. Interviul a fost luat la Santa Cruz, California, imediat după prezenţa Ioanei Uricaru la a doua ediţie a Festivalului de Film Românesc de la Universitatea Stanford din Palo Alto, cu scurtmetrajul Stopover.

Alexandra Proca: Trăieşti de 10 ani în Los Angeles. Asta implică o reordonare a priorităţilor. Ai avut parte de momente revelatoare?
Ioana Uricaru: Primul moment de tip "a-ha" pe care l-am avut a fost când mi-am dat seama, încă din România, că, dacă am fost admisă la University of Southern California, am o mulţime de probleme: cum o să plătesc şcoala, concret, ce fac în clipa în care mă dau jos din avion în Los Angeles, unde mă duc? Nu ştiu să conduc şi nu cunoşteam pe nimeni acolo... Aşa că primul lucru a fost să încep să caut un loc în care să locuiesc. A fost şocant să descopăr că în Los Angeles lumea închiriază camere în apartamente, iar ideea că aş putea să împart un apartament de două camere mă îngrozea. Deşi mai fusesem la Los Angeles, pentru o scurtă perioadă, nu ştiam nimic despre oraş, despre enormitatea distanţelor. Te uiţi pe hartă şi vezi că oraşul se află pe malul oceanului, dar din zona unde se află universitatea până la ocean e o distanţă destul de mare, cam cât de la Cluj la Dej. Apoi, o persoană care studiase la aceeaşi universitate mi-a dat vestea "îmbucurătoare" că University of Southern California este situată în ghetou, într-o zonă cu criminalitate ridicată, unde se poate să fii ameninţat cu pistolul şi de care trebuie să te ţii departe. Mi-a spus şi că în Los Angeles nu poţi să exişti fără maşină. Dar am avut noroc să găsesc un anunţ al unei doamne, Tracy, care închiria o cameră în casa ei şi care a venit să mă ia de la aeroport. Am locuit la Tracy patru ani, perioadă care a inclus şi mutarea într-o altă locuinţă, împreună cu familia ei. Acum, cu cât stau mai mult în America, cu atât îmi dau seama mai bine cât de norocoasă am fost.

A.P.: Dar cum este să trăieşti în South Central, zona cu cea mai mare criminalitate din Los Angeles?
I.U.: Primul lucru pe care ni l-au spus la şcoala de film, când ne-au instruit la universitate, a fost că aici, dacă te opreşte poliţia şi te somează să faci ceva, asculţi! Al doilea lucru care ni s-a spus a fost că trebuie să ai întotdeauna la tine bani, în caz că te acostează cineva pe stradă. 

A.P.: Acum conduci, dar în Romania nu conduceai şi nici nu-ţi imaginai vreodată că vei conduce...
I.U.: Trei ani am mers cu autobuzul, în mod sistematic. A fost o experienţă foarte interesantă pentru că am apucat să văd oameni cu care alt­fel nu aş fi intrat în contact: mulţi asiatici - mai ales coreeni în vârstă -, foarte multe femei hispanice cu copii, persoane care sunt atât de sărace, că nu îşi permit să aibă o maşină, şi mulţi oameni în scaun cu rotile... Eram singura persoană albă din autobuz şi ieşeam în evidenţă pentru că eram o femeie tânără, îmbrăcată relativ bine - venisem cu hainele mele din România, nu eram în tricou şi blugi, eram în fustă şi bluză -, deci păream nelalocul meu în peisaj. Au existat situaţii stranii, în care nimeni nu se aşeza pe scaunul de lângă mine. 

A.P.: Ai reuşit să obţii un post de asistent universitar la Catedra de Biologie, care ţi-a permis să-ţi plăteşti studiile. A fost dificil?
I.U.: O vreme m-am tot văicărit, cu gândul că mi se cuvine ca cineva să mă ajute. După aceea, mi-am dat seama că nu mă ajută nimeni pentru că nici eu nu făceam nimic. Când a ajuns funia la par, am aplicat la un post de asistent la Catedra de Biologie şi l-am obţinut. Ulterior, am găsit aceeaşi poziţie în Departamentul de Film.

A.P.: Crezi că lucrurile se întâmplă cu un anumit scop?
I.U.: Cred că nu se întâmplă într-o relaţie directă de cauză şi efect. De aceea încerc să nu evit nişte experienţe despre care cred pe moment că vor fi plicticoase, enervante, neinteresante sau chiar dureroase. Am învăţat că foarte multe lucruri pe care altfel nu aş fi avut chef să le fac s-au dovedit folositoare. Oricum, uitându-te înapoi, nu-ţi mai aduci aminte decât lucrurile care au avut importanţă. 

A.P.: Cum ai ajuns să faci film? 
I.U.: După Revoluţie, mi-am dat seama că n-aş putea fi om de ştiinţă pentru tot restul vieţii. La Facultatea de Biochimie, unde m-a prins Revoluţia, făceam doar ceea ce era necesar, nu simţeam pasiune, nu eram cu adevărat implicată. Atunci m-am gândit pentru prima dată că mi-ar plăcea foarte mult să fac ceva legat de film. Ce nu mi-am dat seama era cât de departe eram, practic vorbind, de ce însemna să faci film. Nici măcar nu ştiam că nu tot ce filmezi apare în film. Credeam că filmezi liniar - ce zice un personaj, ce zice celălalt şi tot aşa. Nu aveam nici cea mai mică idee că filmezi mai întâi tot ce zice un personaj, apoi ce zice cealălalt şi după aceea le "tai" între ele. 

A.P.: Există o temă care te preocupă?
I.U.: Deocamdată, am făcut filmele pe care le-am putut face. Fie din punct de vedere financiar, fie regizoral. Simt că sunt încă la început, că tatonez. Am făcut un scurtmetraj care era foarte poetic - The Sun and the Moon -, altul foarte realist - Stop­over -, şi o comedie nostalgică, Legenda activistului în inspecţie. Sunt încă în faza în care încerc să-mi dau seama ce pot să fac. Şi e o etapă bună, fiindcă descopăr că pot să fac multe lucruri. 


A.P.: Cine sunt regizorii care te inspiră?
I.U.: E o mare diferenţă între a admira opera unui regizor pentru că aduce o schimbare în viaţa ta şi a face filme inspirate de acel regizor. Un autor pe care îl admir foarte mult este Kieslowski, Decalogul m-a marcat. Apoi, am învăţat foarte multe de la Cristian Mungiu - să scrii un scenariu, ce înseamnă să faci film, cum se "simte" un film. 

În viaţă trebuie să ai curaj, să nu te laşi adormit!

A.P.: Povesteşte-ne de ce ţii atât de mult la Cinematograful Republica din Cluj, unde a fost prezentat şi filmul tău de debut, din seria Amintiri din Epoca de Aur, coordonată de Cristian Mungiu.  
I.U.: Când eram copil, "Repu­blica" era un fel de Mecca, templul unde te duceai să vezi filme. Acolo am văzut Ghepardul, m-am bătut cu umbrela ca să pot să intru la film; la 101 dalmaţieni am stat pe scări;  am stat în picioare să văd Z... Cum am stat la coadă pentru un film la Cinema Republica, nu am stat nici la carne sau la banane! Era un loc magic. Ştiam pe de rost lămpile de pe tavan, arătau ca nişte ciuperci întoarse... M-am bucurat foarte mult că Amintiri din Epoca de Aur urma să fie prezentat în deschiderea Festivalului TIFF şi cu atât mai mult când mi-am dat seama că va rula la "Republica" şi că o să fiu şi eu acolo! A fost grozav să văd filmul meu în cinematograful copilăriei mele!

A.P.: De ce e atât de important să vezi un film la cinema?
I.U.: Îmi place să mă duc la cinematograf pentru că trebuie să ieşi în oraş, deci să te pregăteşti. Apoi te aşezi în scaun, te uiţi la trailere şi te pregăteşti pentru viitoarele filme. Momentul care îmi place cel mai mult este cel de dinaintea filmului, când apare logoul companiei de producţie. Mor după momentul în care apare femeia cu torţa sau leul care rage! E o promisiune, o pregătire... "acum începe!". Îmi place că trebuie să stai linştit, că nu ai voie să vorbeşti şi că e întuneric, ecranul mare, dar şi că nu totul e aşa cum vrei tu. La cinema, te simţi ca un copil: dacă sunt cuminte, o să urmeze o surpriză. 

A.P.: Rolul regizorului este să realizeze acea surpriză în mod desăvârşit?
I.U.: Depinde de ce vrei să faci cu un film. Depinde de cum te raportezi la cinema în general. Nu există un mod corect, ci mai multe noduri şi îl adopţi pe cel în care crezi. Nu există o reţetă: fie vrei să spui o poveste, fie să-l faci pe spectator să râdă. Mie îmi place ca filmul  să-mi dea o trăire. De-asta mi-am făcut dizertaţia de doctorat pe tema Discurs şi trăire.

A.P.: Ai spune că eşti definită ca regizoare, ai deja un stil propriu de lucru?
I.U.: La Stopover m-am bazat foarte mult pe operatorul Adi Silişteanu. I-am cerut în permanenţă să sugereze cadre şi poziţii de aparat. Primul scurtmetraj l-am făcut într-un studio, deci era totul controlat, pe când la Stopover am filmat într-un aeroport, cu pasageri care nu erau figuranţi, cu avioane, cu magazine adevărate care introduc o mulţime de necunoscute. Mereu se poate întâmpla ceva imprevizibil, deci trebuie să fii foarte adaptabil, nu prea merge să plănuieşti dinainte. La Stop­over am făcut planificări, iar în ziua filmării, când am ajuns la aeroport, exact acolo unde ne gândisem noi să punem camera, puneau unii linoleum pe jos. Aşa că a trebuit să improvizăm. 

A.P.: Pentru că trăieşti în America, eşti deconectată de la ce se întâmplă în România? Cum reflectă filmele tale România?
I.U.: Prima dată când am simţit un şoc enorm şi am simţit că mă reconectez foarte profund cu România a fost în 2006, când am văzut Moartea domnului Lăzărescu - eram deja în America de patru ani. Brusc mi-am adus aminte tot. Parcă mă lovise cineva cu ceva în cap. Îmi reprimasem România. Uitasem România pentru că eram într-o lume nouă şi trebuia să mă adaptez, nu puteam să stau să mă gândesc la ce am lăsat în urmă, să-mi pară rău, să-mi fie dor şi să sufăr. Toate aceste lucruri la care nu mă gândisem timp de patru ani mi le-am adus aminte şi m-am reconectat brusc şi foarte intens la realitatea românească viscerală. Imediat după aceea am văzut şi 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi A fost sau n-a fost? şi am lucrat pentru Amintiri din Epoca de Aur, moment care a însemnat şi o reconectare fizică. 

A.P.: Ce te inspiră din viaţă?
I.U.: Curajul. Să văd acte de curaj mă face şi pe mine să am curaj. În anumite condiţii, să ai curaj e tot ce e nevoie. Să ai curaj să fii onest cu tine însuţi, să nu te laşi adormit că cei din jur spun ce grozav eşti şi, invers, dacă lumea spune că nu eşti destul de bun. Să te uiţi la tine şi să vezi, de fapt, cum stau lucrurile - asta se reduce tot la curaj. Curaj înseamnă să faci ceva ce e greu de făcut, fără să ai garanţia că va fi bine şi s-o faci cu toate că ţi-e frică. 


Debut coordonat de Mungiu

Ioana Uricaru (39 de ani) a absolvit Facultatea de Bio-chimie, apoi s-a hotărât să facă film. La ATF, a făcut parte din generaţia Mungiu- Höfer-Mărculescu-Netzer. De zece ani trăieşte la Los Angeles, unde a absolvit un masterat în producţie de film, la prestigioasa University of Southern California, cotată drept cea mai bună şcoală de film din Statele Unite. A debutat regizând un episod din seria Amintiri din Epoca de Aur (2009), coordonată de Cristian Mungiu. 

În 2011, Ioana Uricaru a regizat scurtmetrajul Stopover, cu Monica Bârlădeanu şi Damian Drăghici. Stopover a fost selectat în competiţia prestigiosului Festival de Film Sundance (20-30 ianuarie 2011). Uricaru a fost selecţionată la rezidenţa Cinéfondation, un program al Festivalului de la Cannes pentru tineri regizori şi a fost voluntar în campania electorală a lui Barack Obama. La 4 mai 2011, şi-a susţinut teza de doctorat în teorie de film, la University of Southern California.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer