Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Războiul e benefic pentru scriitor


Cezar Paul-Bădescu, un interviu cu Alonso Cueto

06.05.2011
Adevărul literar şi artistic, noiembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Prozatorul peruan se consideră norocos că trăieşte într-o ţară plină de conflicte, pentru că acestea îi alimentează literatura. Cueto s-a aflat în noiembrie 2010 în România, cu prilejul lansării traducerii cărţii sale Ora albastră, apărută la Humanitas Fiction.
 

Cezar Paul-Bădescu: Există încă traume în societatea peruană în urma războiului civil cu organizaţia Sendero Luminoso?
Alonso Cueto: Într-un fel, e un privilegiu să fii scriitor într-o societate cum e cea peruană. La noi există o ciocnire între civilizaţii, între diferite grupuri etnice, între diferite limbi, între diferiţi imigranţi veniţi din toată lumea. Avem africani, asiatici, europeni şi nativi americani. Toate acestea fac societatea noastră să fie în fierbere şi în continuu conflict. Ceea ce s-a întâmplat în acel război n-a fost altceva decât o expresie a ceea ce se petrece în general în societatea noastră. O societate care produce atâtea conflicte produce şi foarte multe poveşti.

Poveştile se nasc din conflicte, nu pot să existe fără acestea. Putem spune că ficţiunea a început în ziua în care a apărut şarpele în Paradis. Înainte de aceasta nu erau poveşti de spus, Adam şi Eva trăiau pur şi simplu, fără conştiinţa timpului, fără cunoaştere, fără curiozitate sau adevăr. Nu-mi închipui o literatură despre oamenii care trăiesc pur şi simplu în pace, seamănă unii cu alţii şi sunt de acord cu toţii. Deci a fi scriitor într-o ţară care are o istorie violentă (cum este şi cazul României) e un privilegiu.

C.P.B.: E benefic pentru scriitor, dar pentru societatea respectivă nu e deloc aşa...
A.C.: Pentru societate este groaznic, desigur! Acum, războiul cu Sendero Luminoso e încheiat, cu inegalităţile sociale stăm ceva mai bine, dar sunt încă destule conflicte în Peru. Şi, prin urmare, multe poveşti de spus în continuare. Unele probleme se prelungesc din trecut. În romanul meu Ora albastră, de exemplu, e vorba despre un bărbat care duce o viaţă prosperă şi liniştită în prezent, dar care descoperă un trecut al propriei familii plin de violenţe. Mai precis, descoperă că tatăl său, general de armată, torturase şi violase femei, în războiul contra gherilelor... Şi, atunci, viaţa i se schimbă fundamental.

Negocierea cu propriul trecut

C.P.B.:  Sunt copiii vinovaţi pentru păcatele părinţilor?
A.C.: Uneori, copiii încearcă să-şi ignore părinţii, să se separe de ei şi să devină independenţi. Asta a încercat şi personajul meu - şi trăia într-o lume lipsită de violenţe şi de spectrul răului. Dar a trebuit să reînveţe ce este lumea - pentru că vulgaritatea şi atrocităţile fac parte din lumea aceasta. Numele personajului e Adrian, care e o variantă pentru Adam. El trăia, la început, în grădina Paradisului şi la un moment dat deschide Cutia Pandorei, cu adevărurile dramatice legate de propria lui familie.

C.P.B.: Totuşi, credeţi că părinţii transmit vina copiilor pentru păcatele lor - e chiar o problemă care apare în romanul dumneavoastră.
A.C.: Important e cum poţi negocia cu propriul trecut. Cum trecutul tău poate fi o condamnare sau nu.

C.P.B.: Să lămurim: trecutul părinţilor tăi este trecutul tău?
A.C.: Într-un fel da, într-un fel nu. Sunt părinţii tăi, pe de-o parte, dar pe de altă parte e vorba de alte persoane. La fel şi cu trecutul ţării tale. Într-un fel este trecutul tău, într-un fel nu este. Ca să nu mai vorbim că propriul tău trecut - e şi nu e al tău (că acum eşti o persoană diferită de cea din trecut). E o situaţie ambiguă. La ambiguitatea aceasta aş adăuga-o şi pe cea legată de problema timpului. În cultura băştinaşilor din Anzi, trecutul e considerat ca aflându-se în faţa ta, iar viitorul, în spate. Ştii ce ai trăit, deci îţi poţi vedea trecutul aşa cum ar fi în faţa ta. Dar ignori ce va veni, deci viitorul e în spatele tău. Revenind la întrebarea dumneavoastră, în societăţile premoderne există un soi de condamnare care se transmite din trecut, aceasta fiind în contradicţie cu modul de gândire modern, unde individul se opune oricărei condiţionări. Cred că, în realitate, trebuie să ţinem cont de ambele perspective.

C.P.B.: În romanul dumneavoastră scrieţi despre atrocităţi şi torturi. Aveţi vreo explicaţie despre cum o fiinţă umană poate face aşa ceva?
A.C.: Cred că oamenii scriu poveşti atunci când nu înţeleg ce se întâmplă. În vechime se inventau mituri şi legende pentru a se încerca o explicaţie pentru ce nu se înţelegea. Oamenii nu-şi explicau fenomenele naturii şi atunci se refugiau în mituri. Acum ştim de ce plouă sau de ce sunt uragane, dar încă nu avem o explicaţie de ce oamenii pot fi atât de cruzi, de ce se îndrăgostesc, cum de pot îndura atâtea. Nu ne putem înţelege nici măcar pe noi înşine, nu mai vorbim de ceilalţi... De fiecare dată când nu înţelegem ceva, scriem o poveste, un roman, o povestire. Cred că arta e o încercare de a formula răspunsuri pentru dificultatea de a înţelege comportamentul uman, care este eminamente contradictoriu.

Asta e şi diferenţa între limbajul ştiinţific şi cel artistic. În ştiinţă trebuie să fii precis, pe când în literatură şi în artă, în general, e necesar să fii ambiguu, să oferi multiple înţelesuri. Multiplă este şi natura umană: cea mai crudă persoană poate fi şi generoasă, cea mai amabilă poate fi şi violentă. Oamenii se definesc de cele mai multe ori prin opoziţii, contradicţii, contraste. Şi cred că despre asta e arta. Mă refer, desigur, la cea valoroasă. Arta valoroasă trebuie să ţină seama de identitatea multiplă a fiinţei umane. Multiplă, nebună şi contradictorie.

C.P.B.: În Peru au fost procese pentru crime împotriva umanităţii sau pentru abuzuri ale armatei?
A.C.: Da. Mulţi au fost acuzaţi, dar nu au ajuns la puşcărie. A existat, în schimb, un raport despre toate aceste abuzuri. Acum se construieşte un muzeu memorial al acestui război. Cred că e foarte important pentru o societate să se confrunte faţă-n faţă cu aspectele teribile din interiorul ei, să se confrunte cu vina trecutului pentru a se cunoaşte pe sine şi pentru a învăţa din greşeli.

Violenţa nu este un episod...

C.P.B.: Care este atitudinea potrivită în această confruntare cu trecutul? Să uiţi? Să ierţi? Să pedepseşti?
A.C.: În primul rând, trebuie să înţelegi că violenţa nu este un episod, că e ceva cu rădăcinile adânc înfipte în civilizaţia şi în cultura noastră. Este o consecinţă a prejudecăţilor, a rasismului, a ignoranţei. Violenţa vine din mintea noastră. Nu e un simplu act fizic. Trebuie să finm conştienţi că ori acceptăm să trăim unii cu alţii, ori nu vom mai trăi deloc.

C.P.B.: În timpul regimului comunist din România, am avut, de asemenea, crime politice şi abuzuri. Credeţi că ar fi necesar, pentru aceste cazuri, ceva gen Procesul de la Nürnberg?
A.C.: Nu sunt un expert în chestiuni de Drept, să mă pronunţ în legătură cu necesitatea unui proces în genul celui de la Nürnberg. Cred însă că aceste războaie sunt ocazii minunate pentru un scriitor să arate limitele comportamentului uman. Ceea ce trebuie să facă un scriitor e să-şi pună personajele în situaţii extreme, să vadă cum reacţionează. Adică să-şi confrunte personajele cu momente care implică moartea, dragostea, sexul sau alte situaţii extreme şi să urmărească ce fac. Fiecare personaj va avea o reacţie diferită.

Ceea ce e foarte important pentru un scriitor e nu să ofere o unică morală a poveştii, căci literatura nu e făcută să dea răspuns, ci să ridice noi întrebări. Alte discipline, ca ştiinţa sau filosofia, sunt făcute pentru a da răspunsuri, dar literatura ne ridică întrebări în privinţa a ceea ce fiecare dintre noi e capabil să facă. Şi suntem cu adevărat ceea ce suntem numai când suntem puşi în situaţii de risc, nu în viaţa de zi cu zi. De aceea e interesant pentru mine să pun personajele să se confrunte cu răul şi să le urmăresc. Astfel, îmi pun şi întrebarea ce aş face eu însumi în astfel de situaţii.

Viaţa şi limbajul

C.P.B.: Aţi studiat şi în Statele Unite şi stăpâniţi foarte bine limba engleză. V-aţi gândit vreodată să vă scrieţi cărţile direct în engleză?
A.C.: Nu, niciodată. Experienţele despre care scriu sunt asociate cu spaniola. Limba nu e un simplu înveliş al lucrurilor pe care vrei să le transmiţi, ci are o legătură specială cu acele lucruri. Ştiu că există scriitori bilingvi, care scriu şi-n altă limbă decât cea maternă, dar nu e şi cazul meu. Altfel, îmi place să explorez limbile străine şi să descopăr cuvinte. De exemplu, zilele acestea, cât am stat în România, am fost fascinat să ascult limba română, care e un amestec minunat de slavă cu limbi romanice. Cred că un bun scriitor (şi, în egală măsură, un bun cititor) trebuie să îndeplinească două condiţii: să aibă capacitatea de a se minuna în faţa vieţii şi capacitatea de a se minuna în faţa cuvintelor. Să-i placă să descopere lucruri incredibile, minunate, extreme din viaţă, dar şi din interiorul limbii.

C.P.B.: Ce înseamnă, pentru literatura peruană, Nobelul câştigat de Mario Vargas Llosa?
A.C.: Înseamnă foarte mult pentru ţara noastră, unde sunt atât de puţini cititori. Este uimitor: o ţară care are un nivel aşa de crescut de analfabetism (foarte mare, acum 50 de ani, când Llosa se apuca să scrie) să dea un scriitor atât de minunat! Eram în şcoală când am citit pentru prima dată Vargas Llosa. Am început cu Oraşul şi câinii. Credeam că lucrurile din romanele bune se întâmplă numai în Paris, Londra, Sankt Petersburg etc. Şi am descoperit o carte extraordinară a cărei acţiune se petrece în Lima. Apăreau străzi pe care le cunoşteam, vecine cu strada pe care locuiam - şi asta mi se părea incredibil! Mai târziu am devenit prieten cu Llosa. Premiul Nobel conferit lui e un mare câştig nu numai pentru Peru, ci pentru lumea întreagă. Multă lume credea că n-o să i se dea niciodată Nobelul, pentru că Llosa nu e de stânga, dar Academia Suedeză a dovedit că e în stare să recunoască totuşi un mare scriitor.

Stafiile trecutului

Roman tradus în peste cincisprezece ţări şi recompensat cu Premiul Herralde în 2005, Ora albastră pune problema trecutului care năvăleşte şi pune stăpânire peste liniştea prezentului.
Un tânăr avocat peruan, cu o carieră strălucită şi o căsnicie model, descoperă că tatăl său, fost general de armată în timpul războiului contra organizaţiei de extremă stângă Sendero Luminoso, a ordonat şi a pus el însuşi în practică torturi şi violuri, ale căror victime au fost localnici nevinovaţi.
După ce erau supuse torturilor, aceste victime erau invariabil ucise. O singură femeie a scăpat cu viaţă, pentru că generalul s-a îndrăgostit de ea şi a mutat-o în dormitorul lui. După câteva luni de captivitate, aceasta a reuşit însă să evadeze.
După ce află aceste amănunte despre trecutul tatălui său (mort între timp), fiul ajunge să fie obsedat de misterioasa femeie şi încearcă să-i dea de urmă. Când o va găsi, obsesia se va transforma în pasiune mistuitoare.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer