29.04.2011
Gazeta Sporturilor, februarie 2011
A renunţat la handbal pentru că şi-a rupt mîna, şi-a aruncat cartea de muncă pentru că a refuzat să facă foamea pe scena unui teatru. Radu Bînzaru este un om pe care îl auziţi în fiecare zi. La televizor şi la radio. Este o voce.

Radu Bînzaru s-a născut la Lugoj acum 42 de ani. Tatăl, militar de carieră, a căutat să-l îndrume către o meserie serioasă. Fiul l-a ascultat. A jucat handbal şi apoi s-a făcut actor. Acum cîteva luni i-a dat replica lui Rachel Weisz la filmările pentru The Whistlerblower. A urcat pe scena teatrelor din Tîrgu Mureş şi Cluj, apoi în Bucureşti, la Comedie. Cînd a trecut de 30 de ani, a realizat că nu vrea să iasă la pensie din sistemul bugetar unde era plătit cu 600 RON pe lună. Dacă vi se pare că nu îl ştiţi pe Radu, vă înşelaţi. Îl auziţi în fiecare zi, pe toate canalele TV şi pe toate FM-urile. E una din vocile baritonale din reclamele care te îndeamnă să cumperi cutare sau cutare produs. Pe Radu l-aţi văzut recent în spotul publicitar "Regula lui unu", în care îi explică unei fete care e diferenţa dintre "biciclistul" Lance Armstrong şi cosmonautul Neil Armstrong.

Cristian Geambaşu: Radu, cînd ai jucat prima oară teatru?
Radu Bînzaru: La 3 ani, cînd după operaţia de apendicită am băut apa din vasul cu flori al salonului. Am fost foarte convingător cînd i-am spus doctorului că nu ştiu ce s-a întîmplat cu apa.

C.G.: Ai făcut sport de performanţă. Cu ce ai rămas din asta în afara unor vînătăi?
R.B.: Am jucat handbal, care e un sport de echipă. Am învăţat să cîştig şi să pierd în echipă, să îmi asum partea mea, lucru care m-a ajutat mai tîrziu. Teatrul e tot o meserie de echipă.

C.G.: Altceva?
R.B.: Am mai învăţat să fiu generos şi că întotdeauna lucrurile se văd mai bine şi mai clar din afară decît de pe teren. Şi în sport, şi în teatru.

"Mă visam Stîngă!"

C.G.: Ce înseamnă să joci teatru ca sportiv?
R.B.: Poate însemna mai multe. Să cerşeşti un fault, să-ţi provoci adversarii, să nu îţi aperi corect şansele. Pînă la urmă, să minţi sportul.

C.G.: Fair-play-ul mai este o noţiune actuală?
R.B.: Cum s-au pierdut atîtea valori morale şi nu numai, şi termenul de care vorbeşti tu s-a pîngărit, s-a maculat. De cele mai multe ori sînt prea mulţi bani în joc, încrîncenarea e prea mare şi trebuie să cîştigi cu orice preţ.

C.G.: Ar trebui să gîndim ca americanii, care spun că locul doi nu există, pentru a progresa?
R.B.: Eu rămîn fidel principiului care spune că e important să participi, nu să cîştigi. Progresul stă în noi, în fiecare, nu în clasamente.

C.G.: În copilărie ai avut un idol sportiv?
R.B.: Nu am avut idoli niciodată. Nici în sport, nici în artă. Mi-au plăcut foarte mult Gaţu, Penu, Stîngă. Era bătaie în echipa de handbal a şcolii pe tricoul cu numărul 5, cel purtat de Stîngă. Mi-am cîştigat dreptul să-l port.

Hagi, nu Boc

C.G.: Analizează enunţul "Sportul, cel mai bun ambasador al României în lume"!
R.B.: Mi s-a întîmplat la Durban, în Africa de Sud, înainte de Mondialul de fotbal, într-o piaţă prăpădită, să fiu întrebat de un indian bătrîn şi ştirb de unde sînt. La o secundă după ce am spus România, el a zis "Hagi". Nu Boc. Apoi a adăugat cu un aer de cunoscător că îl consideră (pe Hagi, nu pe Boc) unul dintre cei mai buni executanţi de lovituri libere.

C.G.: Cum ai ajuns să pui voce pe reclame?
R.B.: Ca toată lumea, am dat un casting. Mai întîi la un studio, apoi la mai multe. Vocea mea s-a dovedit mai "fotogenică" decît altele, iar oamenii aceia au decis că eu sînt cel care trebuie să îmi împrumut vocea pentru produsele lor.

C.G.: Colegii din teatru ce au zis atunci cînd le-ai spus că vrei să pleci?
R.B.: Nu prea le-am spus. A fost un gînd de dimineaţă, undeva prin octombrie 2003. În jumătate de oră, demisia mea era pe biroul directorului. Trebuie un pic de nebunie şi de curaj.

C.G.: Insist cu colegii...
R.B.: M-au întrebat ce voi face cu cartea de muncă, dacă m-am gîndit la pensie. În secolul XXI, cînd printre altele există şi pensii private!? Iar cartea de muncă nu mă legitima ca artist. Am zîmbit, pentru că am înţeles în sfîrşit de ce trebuia să plec din sistemul bugetar.

C.G.: Munceşti mult. Îţi pare rău că oamenii nu ştiu decît o voce şi îţi ignoră chipul?
R.B.: În artă se adună cei mai orgolioşi şi mai vanitoşi oameni de pe planetă. Dar eu am depăşit această încrîncenare undeva după 30 de ani. Fac ce îmi place şi îmi place ceea ce fac.

C.G.: Cînd te vei reîntoarce pe scenă? Îţi doreşti asta?
R.B.: Nu ştiu, dar mă simt pregătit pentru un comeback. E profesia mea, m-am antrenat pentru ea. Nu-i un moment bun în cultura română şi aşa va rămîne pînă ne vom destupa ca naţie. Nu-mi condamn colegii care au rămas în sistem.

Cei care pierd cu zîmbetul pe buze

C.G.: Hai să revenim la handbal, care îţi este familiar. E mai dur, mai fizic, mai agresiv?
R.B.: Cu siguranţă mai fizic, un exemplu elocvent fiind echipa Franţei la ultimul campionat mondial. Francezii au dat goluri din poziţii care sfidează legile fizicii şi ale anatomiei. Contorsioniştii circului chinezesc pot fi invidioşi. În perioada idilică în care noi stăpîneam handbalul, se juca pentru spectacol, cu aeriene, cu pase pe la spate, dar mult mai lent.

C.G.: Ai o părere despre experimentul Anja Andersen la Rîmnicu Vîlcea?
R.B.: Anja e un fin psiholog. Mi-a plăcut declaraţia ei în care afirma că e în primul rînd colegă cu jucătoarele din echipa pe care o antrenează. Anja ar trebui să fie o garanţie a succesului. Nu ştiu însă cît sîntem noi pregătiţi pentru aşa ceva.

C.G.: Ţi se pare într-adevăr Cristina Neagu cea mai bună handbalistă din lume sau e şi produsul mobilizării suporterilor noştri pe internet?
R.B.: Am văzut că îşi asumă responsabilităţi în momente de criză, aruncări imposibile şi multă înţelepciune la ea. E momentul ei, dar trebuie să treacă la nivelul următor.

C.G.: Mai crezi în povestea asta că sportul oferă modele?
R.B.: Există încă oameni în sport care ştiu să piardă cu zîmbetul pe buze. Ei sînt cei care se decupează şi rămîn în conştiinţa spectatorului din arene. E bine să ştim că există cineva mai bun decît noi.

"Teatrul se face, nu se joacă"
"Am vrut să vin la Bucureşti, aici unde se mestecă mămăliga"
"Dacă îmi place Barcelona? Îţi răspund ca un rabin. Ce motive aş avea să nu îmi placă?"
"Microbiştii? Ar putea avea idealuri mai înalte. Dar sînt şi ei parte a nebuniei numite fotbal"

La o bere cu Emma Thompson

"Eram la Teatrul Almeida din Londra, în turneu cu Naţionalul din Cluj. Se întîmpla prin '96, jucam o piesă a lui TS Eliot, regizată de Mihai Măniuţiu: Omor în Catedrală. Am aflat că Emma Thompson, care tocmai cîştigase Oscarul, se afla în sală să vadă reprezentaţia noastră, la recomandarea lui Alan Rickman, alt mare actor englez. Nu prea mi-a venit să cred, dar după spectacol, cînd am ieşit de la duş, am dat nas în nas cu ea. Îmbrăcată lejer, nefardată, foarte naturală. Ne-a mulţumit pentru ce văzuse şi ne-a invitat să bem un pahar împreună. Eu m-am trezit că spun ceva de o bere, apoi am rugat-o să facem o poză împreună. Ştii ce mi-a răspuns? «Eu sînt cea care trebuie să vă roage să facem o poză după spectacolul de azi!» Îţi dai seama ce lecţie de modestie?"

0 comentarii

Publicitate

Sus