Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Ruşii trăiesc în secolul al XIV-lea, dar au pe mână rachete nucleare


Doinel Tronaru, un interviu cu Andrei Koncealovski

22.04.2011
Adevărul literar şi artistic, aprilie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Autorul filmelor Unchiul Vania, Siberiada, Runaway Train şi Casa de nebuni nu are cuvinte prea frumoase despre compatrioţii săi, pe care-i vede ca având o mentalitate "medievală", dar nici nu agreează "hollywoodizarea" planetei şi invazia dezumanizantă a tehnologiei. Aflat la Bucureşti în calitate de invitat special al Festivalului Internaţional de Film Bucureşti (B-IFF), marele regizor ruso-american a acordat un interviu pentru Adevărul literar şi artistic.
 

Regizorul de film şi teatru Andrei Mihalkov-Koncealovski, în vârstă de 73 de ani, având în spate cinci decenii de carieră - atât în Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii, cât şi în Rusia postcomunistă -, povesteşte despre prietenia sa cu legendarul regizor Andrei Tarkovski, se delimitează de opiniile politice ale fratelui său mai mic, cineastul Nikita Mihalkov, şi atacă în termeni vehemenţi actuala "hollywoodizare" a civilizaţiei occidentale.

Doinel Tronaru: Aş începe prin a spune că opera dvs. din perioada sovietică este una dintre favoritele mele, din întreaga istorie a cinematografului. Vă consideraţi mai degrabă un cineast rus, un cineast american sau unul universal?
Andrei Koncealovski: Nu pot să scap de naţionalitatea mea. Sunt rus, sunt rus prin cultură, dar ce contează, Dostoievski a fost rus, dar în acelaşi timp universal. Fiecare parte a operei mele este semnificativă. Dacă vă referiţi la sistemul de producţie cinematografică, la industrie, Hollywoodul devine din ce în ce mai imperialist, companiilor transnaţionale nu le pasă de nimic. Hollywoodul nu reprezintă America, Hollywoodul reprezintă Coca-Cola şi McDonald's-ul. Coca-Cola nu este America. America este limonada pe care oamenii o fac acasă, iar Coca-Cola este un lucru universal, care este transnaţional, nu are nicio naţionalitate. Hollywoodul nu are naţionalitate, este doar o maşină de făcut bani, care foloseşte o formă americană, dar nu reflectă nimic care se întâmplă în viaţa cuiva, nici în viaţa americană. Este doar o mare "poveste cu zâne", destinată să producă bani; ştiţi, Terminator sau Avatar, genul acesta de filme...

Sufletul rus este un mit

D.T.: Aţi făcut totuşi un film cu buget mare, Tango & Cash...
A.K.: Tango & Cash este puţin american, dar nu a fost făcut pentru bani; a fost un film de Hollywood, dar a fost un eşec. Voiam să termin şi voiam să fiu concediat, şi am reuşit: m-au concediat (râde).

 

D.T.: Cum puteţi defini "sufletul rus"? I-aţi ecranizat pe Cehov şi pe Turgheniev...
A.K.: Ce este "sufletul rus"? Nu îl pot defini. Nu ştiu ce este "sufletul rus". "Sufletul rus" este ceva pe care nimeni nu îl înţelege, nici măcar ruşii înşişi. Este în întregime un mit. "Sufletul rus" a fost inventat de occidentali, care nu înţeleg de ce ruşii se poartă într-un fel atât de ciudat. Sunt albi şi se comportă ca unii de altă culoare, de parc-ar fi "verzi". Cineva spunea: "Dacă ruşii ar fi fost negri, verzi sau în picăţele, ar fi fost mai uşor de înţeles şi de acceptat pentru vestici. Dar ei sunt albi!". Asta-i tot. Dar cred că există un "suflet sârb", un "suflet slav", un "suflet românesc", de ce nu? Cred că "sufletul rus" este doar un mit. Să nu vorbim despre "suflet", hai să vorbim despre cultură. Există o cultură rusă, o mentalitate rusă, pe care aş putea-o defini ca medievală, ca una de secol XIV. Cred că ruşii trăiesc în secolul al XIV-lea, dar, de asemenea, au şi rachete nucleare... (imită zgomotul unei rachete în aer).
 


Tarkovski a fost un geniu

D.T.: Aş vrea să-mi spuneţi câteva cuvinte despre Andrei Tarkovski şi despre colaborarea pe care aţi avut-o împreună, la începutul carierei...
A.K.: Vreţi să ştiţi ce cred eu despre Andrei Tarkovski? Era un geniu. Este foarte greu însă să-l defineşti în acest fel. Eram prieteni, asta-i tot...

D.T.: Aţi văzut acest lucru de prima oară, că acest om era un geniu?
A.K.: Nu, în general, lumea hotărăşte cine este geniu şi cine nu când persoana respectivă moare. Există o operă în curs - unul, două, trei... şase filme -, omul moare, există o operă, iar ceilalţi spun: "o, acest om era un geniu". Nu cred că geniul poate fi acceptat în timpul vieţii, întotdeauna după ce moare.

D.T.: Pentru filmul Andrei Rubliov, la al cărui scenariu aţi lucrat împreună, care a fost contribuţia dvs. şi care a lui Andrei Tarkovski?
A.K.: Nu pot spune exact. Eu scriam, el îmi lua paginile şi le rescria; el scria, eu îi luam paginile, spuneam "prostii" şi rescriam. Fiecare rescriam paginile celuilalt şi ne luptam să ne menţinem paginile. Este imposibil de spus exact. Cred că Tarkovski avea o viziune stranie şi nu avea deloc logică. Eu am logică, în schimb. El nu ştia nimic despre scrierea dramatică, eu cunosc scrierea dramatică. El a păstrat lucrurile stranii, ciudate în film, eu am păstrat lucrurile logice.

Sunt complet în dezacord cu Nikita

D.T.: Care este opinia dvs. despre filmele fratelui dvs., Nikita Mihalkov, şi despre vederile lui politice actuale?
A.K.: Fratele meu este un om bătrân, aşa cum sunt şi eu. Faptul că suntem fraţi nu semnifică nimic, în sine. El este regizor, eu sunt regizor; el este o figură politică, eu am un sentiment al vieţii foarte diferit...

 

D.T.: Vă plac filmele lui?
A.K.: Filmele sunt fantastice, cu vederile sale politice sunt complet în dezacord. Am un punct de vedere cu totul diferit asupra spectrului nostru politic.

D.T.: Vă simţiţi un aristocrat gândindu-vă la descendenţa dvs.?
A.K.: Nu, nu cred în aristocraţie deloc. Totul este o iluzie. Cred că cineva dintre sclavi poate fi un aristocrat - Anton Pavlovici Cehov, de exemplu; era un "aristocrat" şi era fiul unui sclav. Poate fi o selecţie genetică uneori, dar nu este nimic adevărat în realitate. Pentru că "aristocraţia" este o stare spirituală, nu una biologică. Unii copii de aristocraţi pot fi porci, aşa că totul este ridicol. Oamenii pot fi foarte decenţi şi de un nivel extrem de înalt de spiritualitate fără a avea o descendenţă ilustră. Atât de mulţi copii din familii foarte aristocratice sunt nişte nulităţi complete, chiar persoane rele... Nu mai e timpul să vorbim despre astfel de lucruri, s-a terminat totul odată cu secolul al XX-lea.

Regret că nu m-am făcut pianist

D.T.: Aţi regretat vreodată că nu aţi devenit un pianist profesionist, aşa cum aţi intenţionat în copilărie?
A.K.: Bineînţeles că am un regret, pentru că, dacă aş fi fost un pianist profesionist, ar fi fost ca şi cum aş fi produs filme fără politica aferentă; şi nu aş fi avut nevoie de nimic şi să obţin bani, doar aş fi cântat şi aş fi primit bani.
 

D.T.: Cunoaşteţi "tânărul cinematograf românesc"? Ce opinie aveţi despre el?

A.K.: Nu, nu cunosc tânărul cinema românesc, nu cunosc niciun "tânăr cinema", nu cunosc cinema deloc. Încerc să uit totul. Nu sunt interesat. Câteodată mai văd filme, dar prefer să revăd filmele care m-au făcut o persoană decentă, vreau să spun cele vechi.

D.T.: Care este filmul dvs. favorit dintre cele realizate de dvs.? Dar dintre ale celorlalţi, din istoria cinemaului?
A.K.: Dintre filmele mele, întotdeauna este cel mai nou. Filmul meu preferat este Spărgătorul de nuci, pentru că este cel mai nou. Este ca şi cu copiii, aşadar acesta este cel mai "mic". În ce priveşte istoria cinematografului, este imposibil de spus. Nu este doar unul. Nu sunt filme pe care le prefer, ci autori. Nu poţi prefera filmele, poţi prefera artiştii. Aşa cum cuiva îi place Michelangelo, altcuiva îi place Leonardo, iar altcuiva îi place Andy Warhol. Aşa că îmi plac Fellini, Bergman, Buñuel, Kurosawa. Aceştia sunt "profesorii" mei şi ei îmi plac. Câteva filme ale lui Fellini sunt foarte-foarte rele, dar asta nu înseamnă că el nu este unul dintre cei mai mari regizori.
 


Nu am încredere în viitorul cinemaului

D.T.: Aţi făcut un film în 3D, Spărgătorul de nuci. Este 3D-ul o nouă eră în cinematograf sau este vorba doar de o modă?
A.K.: 3D-ul este o "şmecherie" publicitară. Nu cred că viitorul filmului o să fie 3D-ul. Viitorul Hollywoodului o să fie 3D pentru filmele de entertainment, atât timp cât el va aduce bani. Este un carusel. 3D-ul este o "şmecherie" care produce un efect rău pentru creier. Nu este ceva bun. Acum,  oamenii pot vedea un film pe toate felurile de ecrane, de la telefon mobil până la iPod. Nu am nicio idee spre ce ne îndreptăm. Nu am nicio idee cine o să mai vadă filme şi cine o să mai fie regizor, în 50 de ani de-acum încolo. Va fi un fel de flash cinema. Oricine va putea să facă filme şi oricine va putea să le vadă.

D.T.: Cum a reuşit tatăl dvs. să supravieţuiască tuturor regimurilor totalitare din fosta URSS?
A.K.: Norocul. A fost norocos. E vorba pur şi simplu de noroc, nimic altceva. Nu a fost comunist, nu a participat la revoluţie - a devenit membru al Partidului Comunist, cred, la mijlocul anilor '60. Nu ştiu, nici măcar el nu ştia. Nu cred că a făcut un mare efort pentru a supravieţui, pentru că el nu era o figură politică. Nu era Maiakovski, era doar un poet pentru copii. Cred că norocul, nimic altceva. Apoi, bineînţeles, a fost noroc pur faptul că a scris versurile pentru imnul naţional de trei ori. A fost o coincidenţă, pentru că în 1943, atunci când a fost o competiţie naţională pentru text, l-a scris într-o singură noapte, cea de dinainte, pentru că a zis: "hai să îmi dau o şansă". Iar lui Stalin i-a plăcut textul, a fost un noroc. De altfel, imnul naţional nu este poezie, imnul naţional este un document politic.

D.T.: Cum aţi ajuns să lucraţi în SUA?
A.K.: Eram căsătorit cu o franţuzoaică şi am părăsit Rusia pentru că voiam să locuiesc în Paris. Nu am putut să fac film în Franţa, aşa că a trebuit să merg în Statele Unite.

D.T.: În Unchiul Vania, de ce aţi introdus fotografiile vechi, de epocă, pe genericul de început?
A.K.: Fotografiile vechi întotdeauna îţi dau un simţ al realităţii. De aceea, îmi plac fotografiile vechi foarte mult. Din păcate, mulţi regizori care fac filme de epocă nu studiază fotografii.

D.T.: Aţi vrut să-l plasaţi pe Cehov în timpul său?
A.K.: Sigur, Cehov trebuie pus în perioada în care a scris. Lucrurile contemporane nu înseamnă că schimbi costume, înseamnă că ceea ce simţi este contemporan. Arta nu stă în costume, arta înseamnă sentiment. 

Un destin paradoxal

Descendent al unei familii de scriitori şi artişti din Moscova (tatăl celor doi fraţi a fost autorul textului pentru imnul URSS), Andrei Mihalkov-Koncealovski a devenit celebru cu prima dintre capodoperele sale, Unchiul Vania (1971), una dintre cele mai bune ecranizări după Cehov din toate timpurile. A continuat seria filmelor-unicat cu Siberiada (1979), o uluitoare epopee distinsă cu premiul special al juriului la Cannes şi care l-a propulsat spre o carieră la Hollywood, unde a regizat - cu mai mult sau mai puţin succes - filme ca Maria's Lovers, Runaway Train, Duet for One, Homer and Eddie, Tango & Cash.

Primul film realizat de cineast după căderea comunismului a fost The Inner Circle, coproducţie Rusia-Italia-SUA din 1991, titlu tradus la noi prin În slujba lui Stalin. Deşi cu actori în mare parte occidentali şi cu finanţare tot vestică, pelicula este o tentativă de a înţelege ce s-a întâmplat cu patria sa, Rusia, în perioada cât ea a fost sovietică. Inedita întâlnire dintre biografia mitică a lui Stalin şi mitul cinematografului, esenţiale amândouă pentru secolul al XX-lea, a dus la un film merituos, chiar dacă nu la unul mare.

Ulterior, în 1994, regizorul a abordat deschis realităţile post-Gorbaciov din ţara natală prin halucinantul Riaba, găinuşa mea, amestec de râs amar, patos slav şi mizerie adusă de sistemul sovietic, realizat cu bani francezi şi cu sprijinul marii actriţe Inna Ciurikova. Întors la Moscova după încă un deceniu de succes hollywoodian, Koncealovski a revenit cu un film ambiţios (chiar dacă nu la nivelul care l-a consacrat), Glyanets / Gloss, producţie prezentată în exclusivitate în România la ediţia din 2010 a festivalului.
 


Onorat de UNATC cu doctor honoris causa

Marele regizor ruso-american Andrei Mihalkov-Koncealovski a fost invitatul special al celei de-a şaptea ediţii a Festivalului Internaţional de Film Bucureşti (B-IFF). Vizita în România a lui Koncealovski - alături de soţia sa, tânăra actriţă Iulia Vîsoţkaia -, în cele trei zile ale weekendului, a fost de altfel evenimentul cel mai important al acestei ediţii, fiind vorba de un nume legendar pentru cinefilii români, a cărui vizită la Bucureşti s-a lăsat mult aşteptată. Este a treia oară când cineastul a fost anunţat ca invitat special al acestui festival, iniţiat şi coordonat de Dana Dimitriu-Chelba, şi iată că, de data aceasta, promisiunea făcută de organizatori cinefililor români s-a adeverit (fratele mai mic al regizorului, cineastul Nikita Mihalkov, a fost la Bucureşti în 2007, invitat al aceluiaşi festival).

Sâmbătă, 16 aprilie 2011, Koncealovski a fost prezent în incinta Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică "I.L.Caragiale" (UNATC), în sala "Ileana Berlogea", unde, în faţa unei săli pline ochi de tineri studenţi şi de mai vechi cinefili împătimiţi (cum ar fi jurnalistul Cristian Tudor Popescu), a susţinut masterclassul Life and Its Reflections. Koncealovski a început prin a-şi prezenta propriile reflecţii asupra lumii actuale, mai degrabă unele pesimiste şi lipsite de iluzii, pentru ca ulterior să răspundă întrebărilor din public, despre cinema şi propria operă. În finalul ceremoniei, oaspetelui i s-a decernat titlul de doctor honoris causa al UNATC.

Koncealovski s-a dovedit un critic dur a ceea ce a numit "hollywoodizarea" planetei, transformarea spectacolului cinematografic într-un accesoriu la mestecatul de popcorn şi băutul de Coca-Cola, cerând la un moment dat să fie oprit cu întrebări din sală, pentru că ar putea vorbi aşa ore în şir: "Sunt într-adevăr foarte pornit împotriva Hollywoodului, pentru că cinematograful american a decăzut foarte mult, în originalitate şi în calitate, în ultimele decenii. Nu este vorba despre altceva decât despre o maşină de făcut bani", a recunoscut regizorul.

Koncealovski a spus că filmul care i-a schimbat viaţa şi l-a făcut să vrea să fie regizor este Zboară cocorii (1957), de Mihail Kalatozov, spunându-şi: "pot să fac mai bine". Din colaborarea cu Tarkovski nu a învăţat nimic - "nu înveţi la 20 de ani de la altcineva, înveţi doar la 60 de ani" -, a învăţat doar să lupte. "Tarkovski este un mit pentru că este mort. Din păcate, el nu poate face şcoală, pentru că este imposibil de continuat", a mai spus regizorul.
 

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer