Arhitectura - o artă în suferinţă

Chiar dacă eu m-am simţit, pentru prima dată, în plus, la emisiunea de vineri seara, trebuie să recunosc, totuşi, că în ea s-au spus lucruri foarte interesante. Spun că m-am simţit în plus fiindcă realizatorul emisiunii, Lorelei Mihală, a intervievat câţiva arhitecţi care au deschis multe subiecte de discuţie extrem de importante, prin urmare materialele filmate au fost ceva mai lungi decât de obicei. Problema e una şi aceeaşi: cu cât e mai interesantă emisiunea şi sunt mai multe teme care merită dezbătute, cu atât timpul pare mai scurt şi, unde mai pui, mai vin şi telefoanele.

Aşa se face că mulţimea de întrebări pe care "ardeam" să le pun invitaţilor Anca Petrescu (celebra arhitectă a şi mai celebrei Case a poporului) şi Ştefan Ghenciulescu (redactor-şef al revistei Arhitectura) a rămas în mare parte pe hârtie. Până la o nouă emisiune dedicată arhitecturii, ca artă în suferinţă la noi, în aceste vremuri de tranziţie, pot să vă spun că absolut toată lumea, cu excepţia autoarei, desigur, a atacat hidosul mausoleu ce adăposteşte în acest moment cele mai importante instituţii ale statului (asociate astfel, automat, cu un simbol al dictaturii). Augustin Ioan a pus problema felului în care se cheltuie banii publici pentru decoraţiuni pe care statul german, de exemplu, nici nu s-ar gândi să dea banii, iar Cătălin Berescu a citat un demnitar francez care a spus că "această clădirea simbolizează geniul românesc", cuvinte care îi dau fiori de când le-a auzit (şi nouă!). Invitatul din studio, Ştefan Ghenciulescu, a fost ceva mai paşnic şi a spus că trebuie să ne asumăm istoria, din care aceste clădiri, ca şi blocurile de locuinţe din cartierele-dormitor, fac parte din această istorie şi nu putem să facem abstracţie de ele. Cum va arăta, deci, faţa oraşelor în care trăim, dat fiind că "spiritul locului" a fost dat deja de aceste construcţii comandate de regimul socialist? Ele trebuie integrate, mi-a răspuns tânărul arhitect, apropiate de restul oraşului (Casa poporului este izolată de acesta prin ziduri de netrecut), iar planurile viitoare de urbanism urmează să "îmblânzească" diferenţele.

Am vorbit şi despre trecut, plecând de la o lucrare recentă, (Teme ale arhitecturii din România în secolul XX, editura ICR, seria Istoriile secolului XX, 2003) - volum colectiv semnat de Anamaria Zahariade, Mariana Celac, Augustin Ioan şi Hans-Cristian Maner, dar şi despre ce are de făcut de-acum înainte generaţia tânără de arhitecţi, lansaţi după 1989.

Un citat din lucrarea pomenită mai sus sintetizează ce s-a întâmplat cu arhitectura în anii comunismului: "Dezvoltarea postbelică a arhitecturii româneşti se dovedeşte mai sensibilă la fluctuaţiile politicului decât la evoluţia ideilor arhitecturale în lume, devenind - într-un fel - istoria unei drame a meseriei încă insuficient cercetate."

Cât despre viitor, tânărul invitat al emisiunii a fost de părere că prima sarcină ce revine generaţiei sale (a noastre) este aceea de a schimba mentalităţi, printre altele şi felul în care sunt văzuţi arhitecţii de societatea românească de azi. De respectarea acestei meserii de către noi toţi, dar şi de conştientizarea, de către aceştia, a responsabilităţii pe care o au, depinde, în ultimă instanţă, felul în care vor arăta mâine oraşele în care ne ducem viaţa.


Săptămâna aceasta Artă versus artă se reîntoarce la teatru. Tema va fi şocul dramaturgiei contemporane, iar invitaţii încă nu au confirmat participarea. Asta e: la urma urmei, suspansul e un ingredient esenţial al unei piese de teatru. Întâlnirea rămâne valabilă - vineri, ora 20,00, la TVR Cultural.