Aproape vară

Un bărbat şi chitara lui pe malul Isarului, aplecat asupra instrumentului. Părea o dragoste de durată. O melodie lentă, dulceag subversivă se insinua înspre ceilalţi. Ici-colo, oamenii, câte doi, câte patru, sau câte un singuratic inexorabil, cu toţii privind apa. Întorşi cu faţa spre ea. Aşezaţi, încremeniţi. Iarna a fost grea. Şi mai ales lungă.

Pietrişul alb strălucea în soare, iar apa îşi juca luminile aruncând scântei bruşte. Câteva raţe, în cupluri, traversau de pe un mal pe altul în căutare de hrană, scufundându-se din când în când. Nu era clar dacă aceste incursiuni subacvatice se bucurau de succes ori ba.
 
Era linişte, conversaţiile se derulau pe un ton prea jos pentru a putea fi auzite. Doar nemişcarea corpurilor întoarse spre ape. Iar apele curgeau.
 
Un bărbat arunca un băţ unui labrador negru care înota până în mijlocul râului să-l aducă înapoi. Animalul, docil, făcea dus întors fără grabă. Executându-şi sarcina. Băţul era depus lângă piciorul stăpânului.
 
Deodată un punct în mişcare. Un tânăr cu o pălărie neagră a coborât treptele şi şi-a luat locul printre ceilalţi, ca într-un tablou prestabilit, iar din încordarea corpului se putea deduce că o face cu oarecare întârziere. Apoi s-a relaxat. A început să privească apa, corpul său a intrat în nemişcare, şi a început să zâmbească.
 
Curgerea apei acoperea orice conversaţie.

Melodia senzual-melancolică îşi făcea însă loc, mai puternic decât vuietul râului care se ducea înspumat la vale. Bărbatul stătea aplecat asupra chitarei sale, concentrat. Era singurul neatent la curenţi şi vârtejuri de scântei. Părea o dragoste de durată.