Chioggia, capăt de ţărm

Chioggia a fost mai întâi o fotografie pe un perete şi o promisiune uitată. A fost apoi curiozitatea omului faţă de un loc care ţi se înfăţişează, chiar şi vag, pentru a dispărea apoi în anonimitatea lumii. Pe vremea aceea să călătoresc singură, chiar şi până la Chioggia, mi se părea aproape imposibil. "Cum", "cu ce", "când" erau întrebările de care mă împiedicam la tot pasul şi la care nu găseam niciun răspuns. Mai uşor ar fi fost să ajung în China, dacă m-ar fi dus cineva de mână tot drumul, însă nu singură, singură n-aş fi crezut că pot ajunge nicăieri.


Spuneam acum câteva zile că m-a dezamăgit Chioggia; era o minciună, nu poţi merge într-un loc cu o imagine gata formată în minte, aşa cum îmi imaginam eu Chioggia, o Veneţie uitată, obligatoriu romantică şi pustie, locuită doar de pescăruşi şi abandonată de oameni; mă dezamăgisem singură, negăsind ceea ce căutam - o iluzie. Chioggia m-a contrazis în visul meu veneţian şi mi s-a arătat a fi, dimpotrivă, fremătătoare: canalele şi străzile gemeau de oameni, pe marginea fiecărui canal erau tarabe cu peşte, cu brânzeturi şi cărnuri proaspete, cu sparanghel frumos legat, roşii şi fructe şi legume cât pentru un oraş întreg şi toată lumea îşi făcea cumpărăturile pe marginea îngustă a canalelor inspectate de pescăruşi, iar cine nu făcea cumpărături, stătea la o masă într-una din zecile de cafenele înşirate pe strada principală care ducea la mare şi la port şi privea lumea. Nu, Chioggia nu este Veneţia, poate că seamănă un pic la faţă cu ea, ca două rude îndepărtate, una bogată şi îngâmfată, cealaltă sărmană şi veselă, dar spiritul e altul, e al localnicilor pescari care prind caracatiţe, creveţi şi peşti al căror nume nu-l voi şti niciodată, care vând melci şi crabi în piaţa de peşte în care zgomotul vorbelor aruncate peste tarabe întrece mirosul de mare şi de vietăţi alunecoase, vii sau moarte, e spiritul celor care trăiesc pe malul mării în nişte căsuţe sărăcăcioase, cu o barcă sau un vas de pescuit la poartă, şi duminica beau espresso tare din ceşcuţe mici şi se uită la cei câţiva rătăciţi stranieri care nu ştiu pe cine şi ce caută şi, mai ales, de ce.

To fish or not to fish

Nu mă pricep la pescuit şi de altfel nimeni nu s-a aşteptat vreodată să excelez în acest domeniu. Când eram foarte-foarte mică, în vacanţele mele de vară petrecute la bunica din nordul Moldovei, la Arbore, mergeam la gârlă la pescuit peşti cu borcanul. Erau, fireşte, nişte "mini-peşti" cam cât un sfert din cel mai mic deget de-al meu, dar erau comestibili aşa mici şi prăjiţi cum ajungeau ei, săracii, la sfârşitul zilei. Pentru că eu aş fi preferat să pun bazele unui acvariu minunat cu acel borcan de murături în care înota un biet peşte ameţit şi nu să îi mănânc cu mujdei şi, poate, cu cartofi prăjiţi. Dar, deh, te poţi pune cu adulţii? Acum nu mai visez la niciun acvariu, dar mă omor după un peşte bun (scrumbia e delicioasă, chiar dacă îţi parfumează toată casa), iar de fructe de mare nu mai zic. În piaţa din Chioggia găseşti tot ce vrei şi ce nu vrei, inclusiv anghile vii, ca nişte şerpi negri, melci mici cât o unghie şi scoici. Apoi poţi să te plimbi pe canalul pe care sunt "parcate" vasele de pescuit sau să te opreşti la o cafea pe strada principală - stradă în adevăratul sens al cuvântului, cu maşini circulând într-o parte şi alta, dar şi mai mulţi oameni ieşiţi la plimbare sâmbăta, în ajun de Paşti.


 

Chioggia, ultima gară

 
Drumul până la Chioggia este frânt, cu o escală lungă la Rovigo până te plictiseşti bine şi începi să asculţi conversaţiile celor din jur. La întoarcere Rovigo te primeşte doar pentru câteva minute, cât să alergi cu inima strânsă printre liniile de cale ferată ca să prinzi un alt tren. Pentru Chioggia te va aşteapta un tren mic, doar cu două vagoane, care te hâţâie vreme de o oră prin localităţi uitate, spre drumul spre mare. Chioggia - capăt de linie după care nu mai este nimic, doar apă sărată. La întoarcere, dacă ajungi cu mult înainte de plecare, vei aştepta singur într-o gară care pare abandonată. Trenul e, însă, gata pregătit; el e de fapt acolo de când a ajuns în Chioggia şi n-a mai ştiut încotro să meargă, te aşteaptă să urci şi să priveşti fascinat o albină care se loveşte încontinuu de fereastra închisă, mereu în acelaşi loc, cu tenacitatea celui care nu poate vedea obstacolul din calea sa. În zile ca cea de azi îmi amintesc de toate ferestrele de care m-am lovit şi eu, încontinuu, cu tenacitatea celui care nu vrea să creadă că, uneori, e mai înţelept să renunţi.