Novak şi tenisul lor minunat

Când Novak Djokovic se antrena într-un bazin dezafectat din Belgrad, după ce oraşul fusese bombardat de americani, Rafael Nadal se întorcea cu faţa în sus pe o plajă de lângă Mallorca. Să se bronzeze uniform. Doi copii crescuţi în două capete opuse de Europă şi în două lumi atât de diferite, un pic mai înalţi decât racheta şi fiecare cu norocul lui. Unul învăţând să prindă mingile sărite anapoda din mozaicul spart de pe fundul bazinului, celălalt, să bea apă la ore fixe. Calcule împotriva instincte. Disciplină contra înverşunare. Un zâmbet, contra două zâmbete. Norocul unuia, norocul şi mai mare al celuilalt. Tenis contra tenis, până la capăt.

N-a fost chiar uşor să fii Novak Djokovic, în ultimii ani, în tenisul mondial. Un fel de a treia roată la căruţa spectacolului oferit de Roger Federer şi Rafael Nadal. Sârbul a avut incredibila abilitate de a pătrunde în frumoasa, echilibrata şi universal admirata relaţie dintre cei doi, fără să transforme înfrângerile în frustrări şi bucuriile celorlalţi în rivalitate de duzină. Şi-a făcut loc între ei fără ca noi, iubitorii de rever cu o mână trimis de Federer şi admiratorii patinajului imposibil practicat de Nadal, să ne dăm seama. La Roger Federer m-a scos din sărite mulţi ani perfecţiunea scorului, până când, devenind uman, mi-a deschis fereastra spre loviturile sale inventate din nimic şi rămase de poveste. L-am luat aşadar în braţe pe Nadal din prima, aşteptând să-i tragă câteva bătăi zdravene elveţianului.

Când a apărut Novak, l-am simpatizat necondiţionat. Pur şi simplu dădea de toţi pereţii şi cu Nadal şi cu Federer, dar nu reuşea să-i învingă. Îi mai lipsea acel ceva ce în 2011 a apărut în el ca din senin, neanunţat şi binevenit.

De la 1 ianuarie 2011, Novak Djokovic a jucat 49 de meciuri şi a câştigat 48 dintre ele. După victoria de duminică, de la Wimbledon, e singurul jucător din lume care l-a învins de cinci ori consecutiv pe Rafael Nadal şi singurul care i-a administrat spaniolului 12 înfrângeri în carieră. Dar nu statistica e acel ceva ce l-a făcut pe Novak numărul unu în lume, deşi aşa s-ar crede. Credinţa că nu poate pierde punctele mari l-a adus pe sârb aici. A demonstrat-o în ultimele şase luni şi cel mai mult în finala de la Wimbledon, când a lovit ireproşabil toate mingile decisive, nu cele care i-au adus punctele, ci acelea care i-au adus dominarea mentală a oponentului său. Djokovic l-a bătut pe Nadal şi la tenis şi la încredere. A trimis atât de bine peste fileu, încât spaniolul de dincolo, obişnuit să fie el cel care scotea tot din propria jumătate, a terminat descumpănit un meci de la care aştepta mult mai mult. Iar victoria lui Djokovic n-a fost un succes de rutină, ci o declaraţie. Fiind prima oară numărul unu în lume, el a transmis un mesaj clar: sunt aici, şi sunt aici ca să rămân! Nadal a luat la cunoştinţă şi, oricât l-aş simpatiza, acest 6-4, 6-1, 1-6, 6-3 e fără drept de recurs în favoarea sârbului. Alături de Nadal, el ne-a oferit o finală de toată isprava la Londra, cu primele două seturi de departe cele mai bune din istoria recentă a tenisului. E şi meritul spaniolului, altfel cum să fi văzut un aşa tenis minunat în secolul roboţilor şi al milimetrilor cântăriţi din Hawk-Eye!?

Îmi place totuşi mai mult Djokovic, pentru că-l iubesc pe Milorad Pavic, care mi-a descoperit o Serbie altfel, în care figura lui Novak se suprapune perfect peste aceea a lui Georgije Branković, şi zău de nu-l văd pe primul trecând Dunărea, călare, noaptea, cu un surâs atârnat în colţul gurii, cu racheta în mâna dreaptă strălucind în loc de sabie, să fure din goana calului o domniţă nerăbdătoare să fie răpită. Asta în vreme ce Nadal nu e nicicum Don Quijote, nici măcar un pic de Sancho.