Modest cât să te fofilezi

Trebuie să spun din capul locului că nu cred în simbolurile morale ale modestiei. Cred, de fapt, că există modestie doar în sensul de limitat şi deloc ieşit din comun. Un om care vrea să pară modest e, pentru mine, fie modest într-adevăr, situaţie în care intră în pluton, fie ipocrit, ceea ce e periculos şi aproape îi anulează valoarea pe care încearcă să o estompeze artificial. Modestia mi se pare din acest punct de vedere un pericol atunci când, mama acasă, profesorii la şcoală, bătrânii prin autobuze, toţi îţi spun că “vei avea numai de câştigat dacă rămâi modest”. Ce câştigi, oare, încercând să-i convingi pe alţii că nu ai valoare?! La un moment dat vei crede şi tu că n-ai valoare. Vei ajunge să te mulţumeşti cu puţin...



Fotbalul european oferă maxima sa expresie de spectacol şi eficienţă în Liga Campionilor. E logic, măcar dacă luăm denumirea competiţiei şi înţelegem exact ce ne spune: o ligă a celor mai buni. Fotbalul românesc stă pe dinafara acestei întreceri de vreo opt ani şi pentru că a fost modest, chiar şi atunci când nu trebuia, când nu era, de fapt. Problema e acum că jucătorilor le-a intrat (sau le-a fost băgat) atât de tare în cap că n-au valoare pentru Ligă, încât nici nu se mai străduiesc să schimbe asta. Chiar şi atunci când au valoare şi stau la o aruncătură de băţ de un succes continental, fotbaliştii noştri au în cap un singur lucru: dacă suntem modeşti şi apoi luăm bătaie, n-o să zică lumea decât că am fost realişti. Îşi închipuie cineva că Zidane, Figo, Ronaldo, Roberto Carlos şi Raul se trezesc în vreo dimineaţă având îndoieli asupra faptului că formează cea mai bună echipă a lumii? Sunt sigur că nici unuia nu i-a trecut asta prin cap. Ei chiar ştiu că sunt cei mai buni şi îşi asumă asta. O fac cu bunul simţ pe care ţi-l dă valoarea. A nu-ţi cânta supremaţia în fiecare zi, dar a fi conştient în fiecare secundă de ea, nu e modestie, ci doar un imens bun simţ.



Olăroiu vorbea la începutul sezonului că doreşte de la jucătorii săi atitudine şi agresivitate. Cum să ai aşa ceva dacă eşti modest? Sau dacă ai fost învăţat să faci pe modestul? Modestia la noi s-a transformat în delăsare şi prostie. În plus, e o uşiţă prin care scăpăm de toate neîmplinirile care ni se datorează. Fotbaliştii noştri (sportivii în general) nu sunt crescuţi să fie învingători, ci doar participanţi. Aţi auzit de vreun sportiv român să plece la vreo competiţie şi să spună că dacă nu câştigă primul loc, altceva nu-l interesează? Toţi zic că e bună măcar o medalie. Adică locul doi sau trei.



Pentru prima oară după destui ani, fotbalul nostru e gata să ducă în turul doi al Cupei UEFA două echipe. Rapid şi FC Naţional sunt cu un pas mai aproape de ceea ce credeam că nu se va mai întâmpla. Şi performanţa lor nu se leagă doar de subţirimea adversarilor, ci şi de o schimbare de mentalitate. Nu radicală şi, evident, nu bruscă. Zenga a venit în Parcul cu Platani obişnuit să fie învingător, după ce a tot câştigat competiţii şi distincţii cu Inter şi naţionala Italiei. Declarat cel mai bun portar al unui deceniu, e clar că italianul ştie exact cum e să fii primul. Încearcă să-şi obişnuiască elevii cu asta, lecţia fiind foarte simplă totuşi. Ca orice lucru simplu, extrem de greu de făcut: să încerci de fiecare dată să dai ce poţi mai bun în acel moment.



La Rapid, exemplul e dat tot de un străin, belgianul Emanuel Godfroid, jucător altfel de pluton, dacă analizăm calităţile sale de artist al balonului, excelent însă ca atitudine, ca implicare şi dorinţă. Manu chiar îşi doreşte să joace cel mai bun fotbal de care e capabil, meci de meci, minut de minut. Nu întotdeauna îi iese, dar ştie că nu îşi poate reproşa lipsa de voinţă.



Ce vreau să zic, până la urmă, e faptul că, învăţându-ne tinerii (fotbalişti sau nu) să fie modeşti, le oferim o şansă de a păcăli fiecare lucru pe care vor să-l facă. Prefer valoarea arogantă, modestiei ipocrite!