În dimineaţa zilei de 12 august 1984, Geoffrey Corlett s-a trezit cu un vis mai puţin şi un neastîmpăr care-i tot dădea târcoale. Dinspre bucătărie mirosea a brioşe proaspăt coapte de nevastă-sa şi prin fereastra deschisă spre mare pescăruşii trimiteau ţipete plictisite. S-a dat jos din pat şi a deschis televizorul. Ceremonia de închidere a Jocurilor Olimpice de la Los Angeles abia începuse.
Proaspăt pensionar britanic din Insula Man, Geoff privea ecranul şi îşi aducea aminte când a urcat prima oară într-un mic velier, copil fiind, înainte de război, în golful Ramsey. În adolescenţă câştigase toate întrecerile între Irlanda şi Scoţia, prin Marea Irlandei, la sud de insulă. Ar fi putut să ia parte mai apoi la Jocuri, dacă n-ar fi venit războiul. Şi a rămas cu visul acesta, peste 40 de ani, până în acea dimineaţă când neastîmpărul a prins viaţă: va organiza el unele!
Privea ecranul televizorului şi vedea cum acolo, în America, insule precum a lui, şi altele asemenea, din lumea largă, nu existau. Era nedrept, pentru că nici un om nu e de fapt o insulă şi pentru asta merită să fie cunoscut şi să se bucure.
I-a luat un an lui Geoff să pună totul la punct. A dat mii de telefoane, s-a văzut cu sute de oameni, a convins o mare parte dintre ei, a înfiinţat o organizaţie, a strâns fonduri, a călătorit, a dat alte mii de telefoane şi la sfârşit a zâmbit fericit. Reuşise!
Uniţi de izolarea lor geografică, insularii din lumea întreagă s-au întâlnit prima oară în 1985 chiar pe Insula Man, unde Geoff era directorul de organizare al ediţiei inaugurale a Jocurilor Insulelor. Simbolic, s-a aprins o flacără. Şi mai simbolic, fiecare delegaţie, de la Shetland, Falkland, Faroe, până la Rhodos, a adus apă de lângă insula sa care a fost turnată laolaltă, într-o fântână special construită. E şi azi cel mai de preţ simbol al Jocurilor, apa care-i uneşte pe participanţi.
Adrian Bruce, care avea 37 de ani, şi Peter Munford, mai în vârstă cu 25 de ani, şi-au dus acum doi ani, la volanul unui Land Rover, 2.000 de kilometri, prin cinci ţări şi patru traversări cu ferryboat-ul, din Insula Man în Insula Atland, în Marea Baltică, echipamentul pentru tir cu arcul, ca să participe la Jocuri. Le-a luat trei zile. Adrian Bruce şi-a luat concediu două săptămâni de la compania al cărei director este, iar când a plecat de pe insulă, întreaga comunitate l-a condus în port şi a fost mândră de el.
E unul dintre secretele acestei întâlniri plină de pasiune. Venind din comunităţi mici şi izolate, oamenii aceştia au mândria propriei apartenenţe. Iar dacă, aşa cum a fost acum doi ani, apar 54 de sportivi reprezentând Falkland, care are o populaţie de 3.060 de suflete, asta înseamnă că celor de acolo chiar le pasă de Jocuri.
De undeva din Atlanticul de Sud, zece insulari de pe St. Helena vin cu velierul, cale de două săptămâni, să ia parte la întreceri. La cele de yachting, evident, insula, de doar 122 de km pătraţi, fiind de fapt un vârf vulcanic fertil, fără prea multe suprafeţe plate. Acasă, ceilalţi 4.000 de locuitori ai dominionului britanic trimit telegrame de încurajare, zi de zi. Jocurile acestea îi scot în lume, în lumea lor de izolaţi geografic dar şi în lumea largă.
În 2011 competiţia a avut loc în Insula Wight, aproape de coasta sudică a Angliei, în Canalul Mânecii, la sfârşitul lui iunie. La ediţia din 1985, în Insula Man au venit 700 de sportivi amatori din 15 insule, întrecându-se la 7 discipline. După 26 de ani, la cea de-a XIV-a ediţie, 3.500 de sportivi de pe 25 de insule de pe glob au concurat la 17 discipline sportive. Printre ele, squash şi golf, care n-au loc în programul olimpic.
O veveriţă roşie a fost mascota Jocurilor, iar medaliile sunt unicate, fiecare făcută manual, din sticlă în care e insertată o plăcuţă de aur, argint sau bronz. Insula cu cei mai puţini locuitori care a avut reprezentanţi este Sark, o gămălie de ac în Canalul Mânecii, unde trăiesc 600 de suflete. Rhodos, cu 117.000 de locuitori, e insula cu cea mai numeroasă populaţie reprezentată în Insula Wight.
Există, desigur, statistici, liste cu medaliaţi, chiar şi recordurile sunt înregistrate. Dincolo de ele, tradiţii de familie, cu fii şi taţi concurând alături, cu mândrie, pentru insula lor, poveşti cu temerari şi pasionaţi, prietenii pe viaţă peste mări şi nerăbdarea unei alte ediţii. Ceea ce-i face pe toţi învingători, până la capăt!
Proaspăt pensionar britanic din Insula Man, Geoff privea ecranul şi îşi aducea aminte când a urcat prima oară într-un mic velier, copil fiind, înainte de război, în golful Ramsey. În adolescenţă câştigase toate întrecerile între Irlanda şi Scoţia, prin Marea Irlandei, la sud de insulă. Ar fi putut să ia parte mai apoi la Jocuri, dacă n-ar fi venit războiul. Şi a rămas cu visul acesta, peste 40 de ani, până în acea dimineaţă când neastîmpărul a prins viaţă: va organiza el unele!
Privea ecranul televizorului şi vedea cum acolo, în America, insule precum a lui, şi altele asemenea, din lumea largă, nu existau. Era nedrept, pentru că nici un om nu e de fapt o insulă şi pentru asta merită să fie cunoscut şi să se bucure.
I-a luat un an lui Geoff să pună totul la punct. A dat mii de telefoane, s-a văzut cu sute de oameni, a convins o mare parte dintre ei, a înfiinţat o organizaţie, a strâns fonduri, a călătorit, a dat alte mii de telefoane şi la sfârşit a zâmbit fericit. Reuşise!
Uniţi de izolarea lor geografică, insularii din lumea întreagă s-au întâlnit prima oară în 1985 chiar pe Insula Man, unde Geoff era directorul de organizare al ediţiei inaugurale a Jocurilor Insulelor. Simbolic, s-a aprins o flacără. Şi mai simbolic, fiecare delegaţie, de la Shetland, Falkland, Faroe, până la Rhodos, a adus apă de lângă insula sa care a fost turnată laolaltă, într-o fântână special construită. E şi azi cel mai de preţ simbol al Jocurilor, apa care-i uneşte pe participanţi.
Adrian Bruce, care avea 37 de ani, şi Peter Munford, mai în vârstă cu 25 de ani, şi-au dus acum doi ani, la volanul unui Land Rover, 2.000 de kilometri, prin cinci ţări şi patru traversări cu ferryboat-ul, din Insula Man în Insula Atland, în Marea Baltică, echipamentul pentru tir cu arcul, ca să participe la Jocuri. Le-a luat trei zile. Adrian Bruce şi-a luat concediu două săptămâni de la compania al cărei director este, iar când a plecat de pe insulă, întreaga comunitate l-a condus în port şi a fost mândră de el.
E unul dintre secretele acestei întâlniri plină de pasiune. Venind din comunităţi mici şi izolate, oamenii aceştia au mândria propriei apartenenţe. Iar dacă, aşa cum a fost acum doi ani, apar 54 de sportivi reprezentând Falkland, care are o populaţie de 3.060 de suflete, asta înseamnă că celor de acolo chiar le pasă de Jocuri.
De undeva din Atlanticul de Sud, zece insulari de pe St. Helena vin cu velierul, cale de două săptămâni, să ia parte la întreceri. La cele de yachting, evident, insula, de doar 122 de km pătraţi, fiind de fapt un vârf vulcanic fertil, fără prea multe suprafeţe plate. Acasă, ceilalţi 4.000 de locuitori ai dominionului britanic trimit telegrame de încurajare, zi de zi. Jocurile acestea îi scot în lume, în lumea lor de izolaţi geografic dar şi în lumea largă.
În 2011 competiţia a avut loc în Insula Wight, aproape de coasta sudică a Angliei, în Canalul Mânecii, la sfârşitul lui iunie. La ediţia din 1985, în Insula Man au venit 700 de sportivi amatori din 15 insule, întrecându-se la 7 discipline. După 26 de ani, la cea de-a XIV-a ediţie, 3.500 de sportivi de pe 25 de insule de pe glob au concurat la 17 discipline sportive. Printre ele, squash şi golf, care n-au loc în programul olimpic.
O veveriţă roşie a fost mascota Jocurilor, iar medaliile sunt unicate, fiecare făcută manual, din sticlă în care e insertată o plăcuţă de aur, argint sau bronz. Insula cu cei mai puţini locuitori care a avut reprezentanţi este Sark, o gămălie de ac în Canalul Mânecii, unde trăiesc 600 de suflete. Rhodos, cu 117.000 de locuitori, e insula cu cea mai numeroasă populaţie reprezentată în Insula Wight.
Există, desigur, statistici, liste cu medaliaţi, chiar şi recordurile sunt înregistrate. Dincolo de ele, tradiţii de familie, cu fii şi taţi concurând alături, cu mândrie, pentru insula lor, poveşti cu temerari şi pasionaţi, prietenii pe viaţă peste mări şi nerăbdarea unei alte ediţii. Ceea ce-i face pe toţi învingători, până la capăt!