Speranţă şi bucurii (două teme)

Domnul Stelian Tănase constata, înaintea Crăciunului, ca tot ceea ce nu înţelegem despre România e explicat de creşterea salarială din ultimii 10 ani. Iar salariul la noi n-a crescut deloc, spre comparaţie cu Slovenia, Slovacia, Polonia, Cehia sau Croaţia, unde s-a cam triplat.

Cum fotbalul rămâne una din chestiile greu de înţeles, explicaţia economică, a salariului, ne îndeamnă la anumite reflecţii mai mult sau mai puţin economice. Asta pentru că fotbalul ăsta, jucat de Mitici şi Gigei, visează la fotbalul jucat pe Bernabeu. Sau, măcar, asta vor Miticii şi Gigeii. Salarial, îndeletnicirea de fotbalist e cea mai profitabilă din România, după cele care nu poartă nume, dar aduc venituri fabuloase. Oricum ar fi, 30 000 de dolari pe an plus prime pentru succese constituie un plafon la care majoritatea dintre noi nu ajunge. Dar ce e de fapt fotbalul, mai mult decât un joc (din păcate el e din ce în ce mai puţin doar o joacă, pe terenurile înverzite de dolari şi mocirlite de ploi în România)?
Fotbalul e un spectacol, mai ales de media, e o imensă afacere de imagine pentru cei care se învârt în jurul echipelor, e o imensă afacere cu bani pentru cei care profită. Profită chiar şi fotbaliştii, care oferă puţin pentru multul primit în România. Pretenţiile fotbaliştilor au crescut în ultimii zece ani; mă refer aici la cele financiare. Aproape proporţional a scăzut calitatea spectacolului oferit de fotbalişti. Totul ţine până la urmă de adaptarea la evoluţia societăţii. La noi e din ce în ce mai evident că a fi fotbalist înseamnă a avea maşini scumpe şi haine de la Hugo Boss şi mai puţin a juca fotbal. Aşa stând lucrurile, în ceea ce priveşte 2003 sunt optimist. Vom primi exact ce merităm! Asta fotbalistic vorbind...

***

Pe Radu Cosaşu l-am descoperit de mult, când cu "Cronica lui Belphegor", şi m-am îndrăgostit definitiv de scriitura sa fotbalistică, ba, mai mult, sportivă. Întotdeauna m-a surprins luminozitatea ideilor sale, pozitivitatea, într-o lume şi o presă pusă mereu pe harţă. E şi azi bucuria mea de vineri dimineaţa, când pot să râd sănătos şi să îmi închipui că România e totuşi o ţară frumoasă. De la Radu Cosaşu, sau, mai precis, şi de la el, am învăţat despre cum trebuie să priveşti înspre sport, deşi nu reuşesc mereu. Probabil e chestie de talent şi de vârstă. Şi dacă încă mai sper să ajung la vârsta domniei sale, cu talentul încep, pe zi ce trece, să-mi pierd speranţa. Rămân cu bucuriile pe care scriitura lui Radu Cosaşu mi le aduce, şi nici nu mi-a trecut vreo clipă prin cap să suport vreo comparaţie; e imposibilă şi dacă ar exista m-ar desfiinţa. Aşa că rămân, un iubitor de sport care acceptă provocările unor prieteni şi mai şi scrie despre ele.