Retrospective

2002 n-a fost chiar anul dorit de noi pentru sportul românesc. Mai degrabă plin de neîmpliniri, de scandaluri şi eşecuri, el se încheie nesperat de îmbucurător, dacă luăm în calcul performanţele gimnaştilor la Mondialele pe aparate, evoluţiile de început ale naţionalei feminine de handbal la Campionatul European şi comportarea campioanei masculine Fibrexnylon Săvineşti în Liga Campionilor. Nu trebuie uitat Leonard Doroftei, care l-a bătut de două ori pe Raul Balbi, pentru a deveni campionul lumii la box profesionist. Asta da ispravă!

Fotbalistic, anul a fost dominat de Cupa Mondială, unde noi n-am fost, nici nu mai contează de ce. Slovenia, care ne-a lăsat acasă, n-a mişcat în Asia, pierzând toate meciurile şi evoluând slab. A fost un nou motiv de tristeţe! Brazilia a zburdat prin Japonia şi Coreea, obţinând titlul mai facil decât se credea. Franţa, fosta campioană mondială, n-a dat nici un gol, iar Argentina a plecat acasă după faza grupelor, deşi era prima favorită. Crespo n-a mişcat la Mondiale, dar e golgeterul Ligii Campionilor acum. Chestiune de vârf de formă...

Cum la Cupa Mondială n-am fost, ne-am chinuit speranţele microbistice între Dinamo şi Naţional, într-o vară când Craiova a făcut cadou echipei din Ştefan cel Mare nu doar titlul, ci şi jumătate de trupă. O vară umplută apoi de declaraţiile de corectitudine, angajamente mincinoase luate de şefi şi şefuleţi ai unui fotbal care, în anul Caragiale, n-avea cum altfel să fie decât “caragialesc”! Dinamo, campioană cu sufletul la gură în iunie, a luat o trântă de nu s-a văzut în iulie, când FC Bruges i-a arătat cât o ţine plapuma. A urmat la rând Rapid, cu un tur de campionat consistent şi fericit, care a făcut ca acum, când punem fotbalul la iernat, diferenţa în clasament să fie de 10 puncte. Că sunt multe sau puţine vedem la primăvară, când s-o mai dezgheţa!

Naţionala ne-a amărât şi ea, ploile de toamnă care au inundat terenul din Ghencea, pierzând ultimele trei jocuri pe teren propriu: două amicale (adică nu se pun, am fi putut trece peste ele) şi unul care contează, chiar al naibii de mult, contra Norvegiei.

A mai fost anul în care s-a întors Gică Popescu să joace în ţară, decizie nefericită, mai ales în ceea ce priveşte destinaţia. Că e aşa o demonstrează renunţarea Baciului, care s-a urcat în avion şi a plecat la Istambul.

S-a întors şi Dan Petrescu, alături de el a venit Zenga, un fost mare portar, acum un antrenor care încearcă să-şi construiască noua carieră pornind din România. Într-un fel a gândit corect: se poate pleca de mai de jos de atât?

Lăsând fotbalul deoparte, descoperim gimnastica, sport care altă dată ne dădea nemăsurate bucurii, alimentând mândria noastră de naţie care am oferit-o lumii pe Nadia. Scandaluri, nude sau grase, au însoţit însă sportul acesta, ajungând la performanţe abia prin noiembrie, când băieţii au dominat Mondialele pe aparate.

Handbalul pare că iese din umbră, tras din greu de un antrenor sobru, Cornel Oţelea, şi de un sponsor aproape inconştient, Petru Paleu. Oţelea a construit o echipă naţională feminină de care nu ne mai e ruşine, acesta fiind primul şi cel mai important pas pe calea reabilitării. Paleu s-a încăpăţânat să plătească jucătorii într-un sport care nu aduce nici capital de imagine, nici sponsori ca la fotbal, iar aceştia au replicat prin evoluţia lor în Liga Campionilor.

Am lăsat la urmă ceea ce mie mi se pare evenimentul sportiv al anului, sau, mai precis, modelul sportiv: echipa naţională de rugby. De la umilinţa în faţa Angliei, totul s-a întors în această echipă, datorită unui preşedinte cinstit (în sensul în care a înţeles că sportul dă satisfacţii doar dacă nu-l păcăleşti) şi a unui antrenor teleportat din Franţa. Poate că alţii, în alte sporturi de la noi, vor învăţa ceva din modelul oferit azi de rugby!