de Simona Cratel şi Nicolae (fiul ei, 9 ani), după o idee de Nicolae
A fost odată o barză care-şi dorea să fi putut zbura în ţările calde. Era iarnă, hrana era puţină, îi era foarte frig şi pe deasupra nu avea nici măcar un prieten. Trăia în singurătate pe un câmp vast, pe care nu era nimic de văzut sau de făcut, căci toate celelalte animale intraseră în hibernare.
Din fericire, într-o bună zi s-a întâmplat ceva ce ea nu mai spera să se întâmple: văzu venind spre ea un alt exemplar al speciei sale. Mai să nu-şi creadă ochilor. Fără să ofere explicaţii de unde apăruse aşa pe nepusă masă, ce mai făcea în acel loc îngheţat când toate celelalte berze erau de mult plecate, i-a zis pur şi simplu, de parcă i-ar fi putut citi gândurile:
"Vino, haide să zburăm împreună spre sud."
Barza noastră a zis:
"Nu pot, pentru că nu ştiu să zbor."
"Atunci sari în spinarea mea. Te port eu până acolo."
"Foarte drăguţ din partea ta, dar asta nu cred că ne duce prea departe. Oare n-ar fi mai bine să mă înveţi să zbor?"
Barza nou-venită a privit-o cu atenţie pe noua sa cunoştinţă, întrebându-se dacă este asta cu adevărat posibil, căci acea barză era foarte mică de statură şi avea doar jumătate din cele o mie de pene pe care ar fi trebuit să le aibă o bază normală.
Apoi spuse:
"Bine, hai să încercăm."
În următoarele trei ore, treaba merse nu tocmai rău, barza noastră reuşind să ajungă până la cinci metri înălţime, dar când se prăbuşi pe un lac îngheţat, înţeleseră amândoi că încercările lor s-ar putea să fie zadarnice.
Barza care nu putea să zboare fu nevoită să admită:
"Nu voi fi în stare niciodată să zbor o întreagă zi."
Cealaltă se gândi că probabil aşa e, dar nu spuse nimic. Încercă să îşi dea seama ce făcea greşit, cum poate fi învăţat altcineva să zboare. Cum au făcut oare părinţii săi asta când ea era mică?
Merseră o bucată de vreme în tăcere, amândouă dezamăgite. Nu aveau să reuşească, nu-i aşa? Cea sănătoasă ar fi trebuit să zboare spre ţările calde şi să nu mai privească niciodată înapoi. Ce era de făcut? Să rămână amândouă acolo şi să moară de foame şi frig? Merseră mai departe, amândouă adâncite în propriile gânduri, încercând să găsească cea mai bună soluţie. Venise timpul să accepte adevărul şi să se despartă, dar nici una din ele nu avea curajul să spună asta cu voce tare.
Exact când una din ele s-a hotărât totuşi să vorbească, barza cea mică şi pricăjită văzu ceva în faţa sa. Tocmai erau undeva în apropierea unei păduri şi ceva răsărea din pământ la mică distanţă de locul unde se aflau.
"Ce-i acolo? E cumva un Trifoi cu Patru Foi?"
Priviră amândouă uimite. După o vreme, barza cea mare spuse:
"Ce mai stai? Du-te şi rupe-l şi pune-ţi o dorinţă."
De îndată ce rupse trifoiul, acesta începu să vorbească:
"Pune-ţi o dorinţă şi eu ţi-o voi îndeplini."
"Ăăăăă... Dorinţa mea este să primesc trei dorinţe."
Atunci din trifoi explodară raze de lumină, se învârti în aer şi după maxim un minut, dispăru complet.
Nedumerită, barza nu ştiu exact ce să facă, aşa că rosti cu voce tare, nesigură că asta e ceea ce trebuie să facă:
"Dorinţele mele sînt aşa: unu, să am o dimensiune normală pentru o barză, doi, să am toate penele şi trei, să pot zbura."
În acel moment, deveni el însuşi un bulgăre de lumină aproape orbitoare, şi după ce fu complet înghiţit de această gogoaşă de lumină care îşi avea obârşia chiar în el, reveni încet la vechea sa formă... deşi nu tocmai.
"Uau, incredibil", exclamă cealaltă barză, care acum era mai mică de înălţime. "Ai devenit mult mai mare, şi ai... zece, o sută, cinci sute, o mie... ai tot numărul de pene! Dar stai, stai puţin! Ce este asta?"
"Ce anume?"
"Ai o pană în plus la aripa stângă şi este de aur!"
"Hmmm... Poate s-a pus pulberea de aur de pe Trifoiul cu Patru Foi pe mine."
"Nu, nu, ai cu adevărat o pană de aur!"
"Atunci trifoiul s-a transformat în pană şi a crescut pe mine...?!"
Se mai mirară pentru o vreme, studiară pana de aur din toate unghiurile posibile şi când se plictisiră în sfârşit, una din ele zise:
"Hai, ce mai stăm! Să zburăm spre sud!"
Zburară cinci zile fără întrerupere.
Toate păsările care zburau pe lângă ele se minunau. Toate îşi strigau una alteia: "Priveşte! O barză cu o pană de aur!"
După aceste cinci zile, se hotărâră să facă o pauză. Aterizară pe acoperişul unei case şi rămaseră acolo ca să admire oraşul de sus. Nu ştiau cu exactitate unde se găsesc, dar se bucurară de priveliştea minunată. Mai ales barza cu pana de aur, care până acum nu zburase niciodată, era încântată peste poate. Pentru ea, totul era nou.
Când începură să vorbească, barza care putuse din totdeauna să zboare îşi lăudă prietena:
"Bravo! Ai reuşit!"
Desigur că aceasta era foarte mândră. Când vru să răspundă, observă că surata sa tocmai încerca să-i smulgă pana de aur.
"Hei, ce faci acolo?"
Cealaltă admise ruşinată:
"Vreau şi eu să am aşa o pană extraordinară!"
"Caută-ţi şi tu una. Nu o fura pe a mea. Hoaţă de pene ce eşti!"
Jignită, barza se hotărî să facă de acum un drum pe cont propriu şi să găsească şi pentru sine un Trifoi cu patru Foi.
În acea noapte, zbură barza cu pană de aur pe ultima distanţă care-i mai rămăsese până în ţările calde şi ajunse într-adevăr acolo cu bine.
Cealaltă barză căută o vreme în zadar un Trifoi cu Patru Foi. Zbură din ce în ce mai departe, ateriză pe câmpuri, pe margini de străzi, garduri, lângă gospodării ţărăneşti, dar nu renunţă nici un moment. Prietena sa îşi dorise să zboare şi uite că dorinţa sa se împlinise. Dorinţa ei de ce nu s-ar fi îndeplinit? Dorea să aibă o pană de aur!
Căută sub maşini, sub straturi putrezite de frunze, chiar şi în pădure, dar nu avu curajul să se aventureze prea a adânc în ea.
Până la urmă găsi un trifoi! Era galben-auriu cu puncte roşii. Fugi lacomă spre el şi-l rupse. Cumva nu observase punctele roşii. Atunci trifoiul spuse:
"Ce ghinion doreşti să ţi se întâmple?"
"Ghinion? Cine îşi doreşte să i se întâmple un ghinion?"
"Hei, atunci plantează-mă la loc, căci eu sînt un Trifoi de Ne-Noroc. Şi încearcă să reţii asta."
Atunci plecă mai departe. Nici nu observă că foarte curând ajunse pe marginea craterului unui vulcan. Când îşi ridică ochi şi îşi reveni din şoc, realizând unde ajunsese, observă de partea cealaltă a craterului un Trifoi cu Patru Foi. Câtă bucurie! Când ajunse la el înconjurând craterul, îşi dădu seama că nu ştie cum să îl rupă, având în vedere că era aproape de lava încinsă a vulcanului care stătea să erupă. Până la urmă frânse o ramură dintr-un copac aproape carbonizat şi cu ajutorul acesteia, rupse trifoiul.
În acel moment, trifoiul se trezi la viaţă, începu să lumineze de jur împrejurul său şi din acest gogoloi de lumină, o voce spuse:
"Pentru că m-ai lăsat aşa de mult la marginea vulcanului, primeşti o singură mică dorinţă spre îndeplinit. Care este aceasta?"
Barza se gândi o vreme, pentru că sincer vorbind avea de toate şi nu ştia ce să-şi dorească, apoi îşi dădu seama care este singurul lucru care-i lipsea:
"Vreau să ştiu unde este prietenul meu."
Trifoiul îi îndeplini dorinţa, desigur, apoi ateriză ca pană de aur pe aripa ei cea dreaptă. Dar pentru că stătuse aşa de mult în apropierea lavei încinse, avea o culoare roşiatică. Din păcate deveni în următoarele clipe din ce în ce mai roşie şi începu chiar să ardă. Barza, disperată, nu ştiu ce-i de făcut. Prima idee fu să zboare spre un lac, dar întreaga apă din lac nu fu îndeajuns să-i aline rana aceea, aşa că zbură spre o mare. Apa din mare fu destulă să stingă pana care ardea, dar după ce focul se opri, locul începu să-o mănânce îngrozitor.
Atunci îşi spuse: "Trebuie să zbor neapărat spre Sud, căci acolo există o insulă care se numeşte Insula Tuturor Leacurilor, întrucât acolo există leacuri pentru toate bolile şi suferinţele din lume. Iar acolo îl voi întâlni şi pe Aurilă." Aşa o numea acum pe barza cu pana de aur.
Când ajunse acolo, era de-a dreptul epuizată. Înainte de a adormi, luă însă medicamentul, iar de dimineaţă, nici urmă de mâncărime. Zbură de îndată, cu forţe noi, spre insula de alături, care se numea Insula de Alături, locul unde se afla acum Aurilă. Iar revederea se petrecu în mare bucurie.
Sfârşit
Der Flug nach Süden
von Simona Cratel und Nicolae (9 Jahre alt)
Es war einmal ein Storch der sich wünschte im warmer Süden hinfliegen können. Es war Winter und er verhungerte, erfror, und dazu hatte auch keine Freunde. Er lebte ganz alleine auf einem leeren Feld. Alle andere Tiere machten gerade ihrem Winterschlaf.
Eines Tages pasierte etwas unerwartetes. Es war so: vom irgendwo kam ein anderer Storch angewatschelt. Einfach so, ohne weitere Erklärungen zu bieten, was er noch so spät in Winter hier machte.
Sagte nur:
"Komm, flieg mit mir in den warmen Süden."
Der kleine Storch antwortete:
"Nein, ich kann nicht. Weil ich nicht fliegen kann, verstehst du?"
"Dann hüpfe auf mein Rücken. Ich werde dich nach Süden tragen."
"Sehr nett, lieber bring mir fliegen bei."
Der andere Storch dachte darüber nach ob er ihn wirklich fliegen beibringen kann, weil er sehr klein war, und hatte ungefähr die Hälfte von 1.000 Feder die normalerweise ein großer Storch hat.
Da sagte er:
"Na gut, ich wird´s versuchen."
In den nächsten 3 Stunden, klappte es nur 5 Meter hoch und stürzte der Storch in eine halbe Stunde auf einem gefrorenes See ab.
Gleich als er aufgekommen war, sagte er:
"Ich werde es nie ein ganzen Tag oder noch mehr in der Luft verbringen können."
Der andere dachte dass es vielleicht so ist, aber sagte nichts. Er brauchte mehr Zeit darüber zu denken wie man ein anderen fliegen beibringen könnte. Wie haben seine eigene Eltern das gemacht wenn er noch klein war?
Sie gangen ein Stück zu Fuß, beide gedemütigt. Das würde nie klappen, oder? Der eine sollte vielleicht einfach nach Süden fliegen und nicht zurück schauen. Was konnte man machen? Beide da bleiben? Sie gingen weiter, in ihre eigene Gedanken versunken. Es war die Zeit die Wahrheit zu akzeptieren und voneinander zu trennen, aber keiner hatte genug Mut etwas zu sagen.
Genau wenn einer was sagen wollte, sah der andere etwas vor ihn.
"Was ist denn das? Ist es etwa eine Zauberblatt Blume?"
Sie guckten erstaunt.
Nach einer Weile, sagte der große:
"Rupfe sie ab und wünsche dir etwas."
Der kleine Storch hörte und rupfte die Blume ab. Sofort sagte die Blume:
"Du hast einen Wunsch frei. Wünche dir etwas!"
"Ich wünsche mir zwei Wünsche."
Da leuchtete die Blume gigantisch hell und schwebte hoch in der Luft. Nach einer Minute war die Blume verschwunden und der kleine Storch hatte zwei Wünsche auf Lager.
"Ich wünsche, ich wäre ein größer Storch, zweitens dass ich mehrere Feder habe und drittens dass ich fliegen kann."
Er leuchtete ganz hell und wurde kurz danach langsam zurück in seine normale Farbe.
Da sagte der andere Storch, der jetzt für ihn nicht mehr so groß war, sondern ein bisschen kleiner:
"Waw, du bist größer geworden, und zehn, ein hundert, fünf hundert, ein tausend, die gesamte Feder anzahl hast. Doch, was ist das?"
"Was?"
"Du hast ja ein Feder zu viel am linken Flügel und sie ist in einer andere Farbe als Schwarz oder Weiss. Sie ist Gold."
Da sagte er:
"Wahrscheinlich ist das gold der Blume an mich dran."
"Nein, nein, du hast eine Feder aus Gold."
"Dann ist diese Blume eben an mich dran gewachsen."
Sie wunderten sich noch eine Weile, untersuchten die Feder von alle möglichen Winkeln, und als sie fertig damit waren, sagte einer:
"Los, fliegen wir jetzt nach Süden!"
Sie flogen fünf Tage ohne Unterbrechung. Alle Zugvögeln die vorbei flogen haben alle erstaunt. Alle haben geruft: "Sieht nur! Ein Storch mit einer goldenen Feder!" Nach diesen fünf Tagen, entschieden sie sich eine Pause zu machen. Landeten auf dem Dach eines schönen Hauses und blieben eine halbe Stunde da um die Stadt von oben zu sehen. Sie wussten zwar nicht wo sie sich befinden, aber sie freuten sich über die schöne Aussicht. Besonders der Goldfederstorch, der nie so einen langen Ausflug bis zu diesen Augenblick machen konnte, war sehr neugerig und aufegergt, aufgeregter als sonst.
Als sie redeten, sagte der zehn centimeter kleinerer Storch:
"Spitzen Leistung!"
Unser Storch war voller Stolz. Aber jetzt bemerkte er sofort dass der andere Storch die goldene Feder abreisen wollte.
"Was tust du da?"
Der andere Storch gab zu:
"Ich will auch so eine schöne Feder haben."
"Sucht dir selber eine. Klau meine nicht. Du Federbandit."
Da dachte der andere Storch beleidigt und machte sich auf dem Weg sich selber eine zu suchen.
In dieser Nacht flog der Storch mit der goldenen Feder in den warmen Süden und kam wiklich da an.
Der andere Storch suchte vergeblich nach einer goldene Blume. Flog weiter und weiter, landete auf Felder, auf Straßen Ränder, Zäune und hinter Bauernhöfe, und gibte nicht auf. Suchte unter Autos, unter verfaulte Blätterschichten, sogar im Wald, aber traute sich nicht zu weit in ihm.
Schließlich fand eine goldene mit roten Punkte, irgendwo auf einem Hügel. Da rannte er zu ihr und riss sie ab. Er hatte die roten Punkte nicht gesehen. Da sagte die Blume:
"Welches Unglück soll dir geschehen?"
"Nicht mir. Ich will Glück."
"Dann pflanze mich wieder ein und suche weiter, weil ich eine Unglücks Blume bin. Merke dir dies."
Da gang er weiter. Er bemerkte nicht dass er bald beim einem Vulkan Krater ankam. Sah er auf der andere Seite des Vulkans Kraters eine goldene Blume, doch er wollte sie nicht hollen, denn sie war fast an der Lava, und sie glühte schon richtig Rot. Dann hatte er eine Idee sie zu hollen. Er flog auf die andere Seite des Vulkans und kletterte auf eine verkollten Baumstamm hoch. Reißte den schwabbeligen Ast aus der Erde und machte daraus ein warmes Holz seil. Mit den ziehte er die Blume hoch.
Da wachte diese auf und leuchtete hell. Sagte:
"Weil du mich so lange in Vulkan gelassen hast, hast du nur ein einzigen Wunsch frei."
Da überlegte er ganz lange und sagte:
"Ich will nur wissen wo mein Freund ist."
Die Blume erfühlte diese Wunsch und landete als goldene Feder auf sein rechten Flügelbein. Aber weil diese Blume fast in der Lava war, wurde diese Feder-Blume rötlicher und rötlicher und rötlicher. Heißer und immer heißer. Da verbrannte diese. Der Storch wusste nicht was zu tun war, und flog zu einem Teich. Doch dieses Wasser reichte nicht die Feuer-Wunde zu löschen und flog er sofort zur Meer. Das Wasser reichte, doch als die Wunde erlischt, juckte die Wunde völlig.
Da sagte er sich: "Ich muss nach Süden fliegen, weil es dort eine Insel gibt, die Heilmittel Insel heißt, wo es alle Heilmittel der Welt gibt. Und ich werde dort auch Goldie treffen."
Er nannte jetzt sein Freund wegen der goldenen Feder so.
Als er dort angelangt ist, war er voll erschöpft. Vor dem Schlafen nahm er noch die Medizin. Am nächsten Morgen juckte es nicht mehr und flog er sofort auf die neben Insel, namens Neben Insel, wo Goldie jetzt war.
Ende
*****
/Simona és Nicolae Cratel műve: Zborul spre sud / Repüljünk délre. A mű alapgondolata Simona fiától a 9 éves Nicolaetól származik./