Fred Vargas
Omul cu cercurile albastre
Editura Trei, 2011
traducere din franceză de Ileana Cantuniari
Omul cu cercurile albastre
Editura Trei, 2011
traducere din franceză de Ileana Cantuniari
*****
Intro
Un poliţist excentric şi introvertit: Adamsberg se bazează mai mult pe intuiţie şi instinct, mai puţin pe logică. Şi întotdeauna găseşte vinovatul.Intro
Omul cu cercurile albastre este primul roman din seria ce-l are drept protagonist pe comisarul Adamsberg.
Parisul se confruntă cu un aparent maniac inofensiv. Toată lumea se amuză de acest lucru, dar faptul în sine este totuşi ciudat. De mai bine de patru luni, cineva, se presupune că un bărbat, desenează în timpul nopţii un cerc mare cu cretă albastră, cu diametrul de aproape doi metri, în jurul câte unui obiect găsit pe trotuar. (...) Fiecare încearcă să descopere care ar putea fi impulsul ce îl animă pe omul cu cercurile albastre. Căci ceea ce intrigă cel mai mult este faptul că, în jurul fiecărui cerc, mâna trasează cu un scris frumos, aplecat, sugerând o persoană cultivată, fraza asta care îi aruncă pe psihologi într-un abis de întrebări: «Victor, piază-rea, ce faci pe şosea?»
Jurnaliştii scriu cu pasiune despre aceste întâmplări bizare, psihiatrii elaborează teorii care mai de care mai sofisticate, toată lumea e captivată. Singurul care nu se amuză de acest joc aparent caraghios este comisarul Adamsberg. Pentru că el ghiceşte cruzimea din spatele lui. Simte că ceva absolut îngrozitor o să se întâmple...
"De ce am ales să scriu literatură poliţistă? Probabil pentru că era singurul gen pe care tatăl meu, un om incredibil de cultivat, îl detesta. Dar şi pentru că romanele poliţiste, în încercarea lor de a rezolva problemele pe care le conţin, par să rezolve, de fapt, problemele vieţii. N-o să vă vină să credeţi ce scrisori am primit de la oameni care-mi spun că i-am salvat din ghearele depresiei. E un fel de catharsis, până la urmă." (Fred Vargas)
"Poveştile cu detectivi seamănă foarte bine cu legendele şi cu basmele. Poveşti impresionante, despre instincte şi emoţii, niciodată poveşti intelectuale. Ele sunt, de fapt, despre primejdiile vieţii (...). Le spun adeseori celor tineri că scopul unei poveşti nu e acela de a dezvălui cine ia banii şi cine face amor cu fata, ci - la fel ca în legendele medievale - scopul e cunoaşterea!" (Fred Vargas)
"Personajele din cărţile lui Fred Vargas sunt pe cât de anarhiste şi stranii, pe atât de savante. Unul este pasionat de Antichitate, altul împătimit de oceanografie... cert este că modul lor de a vedea lumea doboară orice conformism, dezminte cu umor şi fantezie ordinea prestabilită a lucrurilor." (Le Magazine Littéraire)
*****
Prezentare autor
Prezentare autor
Fred Vargas s-a născut la Paris, în 1957. Este cea mai cunoscută autoare de romane poliţiste din Franţa. De formaţie istoric şi arheolog specializat în Evul Mediu, Fred Vargas este cercetătoare la CNRS (Centre National de la Recherche Scientifique). A început să scrie pe la mijlocul anilor '80. Trei dintre romanele ei au fost recompensate cu premiul International Dagger Award (unul dintre cele mai renumite premii literare din Marea Britanie, decernate romanelor poliţiste şi de suspans traduse în limba engleză), fiind primul autor care a înregistrat o asemenea performanţă. Numele real al autoarei este Frédérique Audoin-Rouzeau, Fred Vargas fiind un pseudonim literar inspirat de unul dintre personajele interpretate de Ava Gardner în filmul The Barefoot Contessa (1954). Cărţile lui Fred Vargas se vând în milioane de exemplare în întreaga lume.
*****
Fragment
Un articol mai subtil apăruse într-un ziar de provincie.
"Parisul se confruntă cu un maniac inofensiv.
Toată lumea se amuză de acest lucru, dar faptul în sine este totuşi ciudat. De mai bine de patru luni, la Paris, cineva, se presupune că un bărbat, desenează în timpul nopţii un cerc mare cu cretă albastră, cu diametrul de aproape doi metri, în jurul câte unei rămăşiţe găsite pe trotuar. Singurele "victime" ale acestei stranii obsesii sunt obiectele pe care acest personaj le închide în cercul său, mereu în exemplar unic. Cele vreo şaizeci de cazuri pe care le-a furnizat deja ne îngăduie să întocmim o listă ciudată: douăsprezece capace de bere, o lădiţă pentru legume, patru agrafe de birou, doi pantofi, o revistă, o poşetă din piele, patru brichete, o batistă, un picior de porumbel, o lentilă de ochelari, cinci carneţele, un os de cotlet de miel, o rezervă de pix cu pastă, un cercel, un rahat de câine, un ciob de far de maşină, o baterie, o cutie de Cola, o bucată de sârmă, un ghem de lână, un inel de chei, o portocală, un tub de Carbophos, un rest de vomă, o pălărie, conţinutul unei scrumiere de maşină, două cărţi (Metafizica realului şi A găti fără să faci nimic), o plăcuţă de înmatriculare, un ou strivit, o insignă cu textul "Îl iubesc pe Elvis", o pensetă, un cap de păpuşă, o crenguţă dintr-un pom, un maiou, un film fotografic, un iaurt cu vanilie, o lumânare şi o cască de baie. O enumerare anostă, dar revelatoare pentru comorile neaşteptate pe care le rezervă trotuarele oraşului celui care le caută. Şi pentru că psihiatrul René Vercors-Laury s-a interesat pe dată de acest caz, încercând să-şi folosească vastele cunoştinţe pentru a ajuta la rezolvarea lui, acum se vorbeşte de "obiectul revizitat", iar omul cu cercurile albastre devine un subiect monden al capitalei, punându-i în umbră pe "mâzgălitorii" care cu siguranţă au motive să facă pe supăraţii văzându-şi graffiti-urile confruntate cu o concurenţă atât de severă. Fiecare încearcă să descopere care ar putea fi impulsul ce îl animă pe omul cu cercurile albastre. Căci ceea ce intrigă cel mai mult este faptul că, în jurul fiecărui cerc, mâna desenează cu un scris frumos, aplecat, sugerând o persoană cultivată, fraza asta care îi aruncă pe psihologi într-un abis de întrebări: «Victor, piază-rea, ce faci pe şosea?»"
O fotografie proastă ilustra textul.
În fine, cel de-al treilea articol era mai puţin precis şi foarte scurt. Dar semnala descoperirea din noaptea trecută, de pe strada Caulaincourt: în mijlocul marelui cerc albastru se afla un şoarece mort, iar de jur-împrejurul lui era scris ca de obicei: "Victor, piază-rea, ce faci pe şosea?"
Adamsberg făcu o strâmbătură. Era întocmai ce presimţea.
Strecură articolele sub piciorul lămpii şi decise că îi era foame, fără să ştie cât era ceasul. Ieşi, umblă îndelung pe străzile încă prea puţin familiare, cumpără o pâine cu ceva înăuntru, o chestie de băut, ţigări, şi se întoarse agale la comisariat. În buzunarul pantalonului, simţea cum la fiecare pas foşneşte scrisoarea de la Christiane pe care o primise de dimineaţă. Scria pe o hârtie tare şi luxoasă, care era extrem de neplăcută în buzunar. Lui Adamsberg nu-i plăcea genul acela de hârtie.
Trebuia s-o informeze cu privire la noua lui adresă. Nu avea să-i fie prea greu să vină des la el din moment ce lucra la Orléans. Numai că în scrisoare îi dădea de înţeles că îşi căuta un post la Paris. Din cauza lui. Dădu din cap. Se va gândi la toate astea mai târziu. De când o cunoştea, cam de vreo şase luni, aşa se întâmpla mereu, făcea ce făcea numai ca să se gândească mai târziu. Nu era proastă fata, ba chiar şireată, dar prea previzibilă în materie de idei de-a gata. Era păcat, fireşte, dar nu era ceva prea grav, pentru că acel cusur era minor şi nu trebuia să viseze imposibilul. Iar apoi imposibilul, strălucirea, imprevizibilul, pielea catifelată, veşnica pendulare între gravitate şi superficialitate, toate astea el le cunoscuse cândva, cu opt ani mai înainte, cu Camille şi maimuţica ei cea idioată, Richard al III-lea, pe care o scotea să facă pipi pe stradă, spunându-le trecătorilor care se plângeau: "Richard al III-lea trebuie să facă pipi afară."
Adesea, mica maimuţă, care mirosea a portocale (nu se ştia de ce pentru că nu mânca aşa ceva) se instala peste ei şi se prefăcea că îi caută de purici pe braţe, cu mutra concentrată, cu gesturi sârguincioase şi precise. Camille, el şi Richard al III-lea care se scărpina, căutând o pradă invizibilă pe la încheieturile mâinilor. Dar ea, draga de ea, fugise. Iar el, poliţistul, nu fusese niciodată în stare să pună mâna pe ea în tot acel timp cât umblase pe urmele ei, un an întreg, un an atât de lung, iar mai apoi soră-sa îi spusese: "Nu ai niciun drept, las-o în pace." Draga de ea, îşi spuse din nou Adamsberg. "Ai vrea s-o mai revezi?" îl întrebase soră-sa. Doar ultima din cele cinci surori cuteza să-i vorbească despre "draga de ea". El zâmbise, spunându-i: "Din tot sufletul, da, măcar o oră înainte să dau ortul popii."
Adrien Danglard îl aştepta la birou, cu un pahar de plastic în mână plin cu vin alb, şi cu expresia unor sentimente amestecate pe chip.
- Lipsesc cizmele fiului Vernoux, domnule comisar. Nişte cizme scurte cu catarame.
Adamsberg nu zise nimic. Încerca să respecte nemulţumirea lui Danglard.
- Nu am vrut să te fac să asişti la o demonstraţie azi-dimineaţă, îi spuse el, n-am ce face dacă fiul Vernoux e ucigaşul. Ai căutat cizmele?
Danglard aşeză o pungă din plastic pe masă.
- Iată-le, oftă el. Laboratorul s-a pus deja pe treabă, dar, se vede cu ochiul liber - pe tălpi e argilă de pe şantier, atât de lipicioasă că apa din canal nu a înlăturat-o. Foarte frumoase încălţări. Păcat.
- Erau într-adevăr în canal?
- Da, la douăzeci şi cinci de metri în aval de gura de canal cea mai apropiată de locuinţa lui.
- Ai acţionat rapid, Danglard.
Între cei doi bărbaţi se lăsă un moment de tăcere. Adamsberg îşi muşca buzele. Mai luase o ţigară, scosese un capăt de creion din fundul buzunarului şi proptise un petic de hârtie pe genunchi. Se gândea: "Tipul o să-mi ţină un discurs, e vexat, e şocat, n-ar fi trebuit să-i spun niciodată povestea cu câinele ăla mare care lăsa bale, n-ar fi trebuit niciodată să-i spun că Patrice Vernoux emana cruzime la fel ca puştiul de la munte."
De fapt nu. Adamsberg îşi privea colegul. Corpul lung şi moale al lui Danglard, care căpăta pe scaun forma unei sticle pe cale să se topească, era paşnic. Îşi vârâse mâinile mari în buzunarele frumosului său costum, îşi aşezase paharul pe jos, îşi aţintise privirea în gol, şi chiar şi aşa, Adamsberg îşi dădea seama că era al naibii de inteligent. Danglard spuse:
- Te felicit, domnule comisar.
Apoi se ridică, aşa cum o mai făcuse şi adineaori, îndoindu-şi mai întâi partea de sus a corpului în faţă, înălţându-şi apoi fesele, după aceea îndreptându-se cu totul.
- Trebuie să-ţi spun, adăugă el, stând cu spatele pe jumătate întors, că după ora patru după-amiaza se pare că nu mai sunt în stare de mare lucru - e mai bine s-o ştii. Dacă ai să-mi ceri ceva, fă-o dimineaţa. Cât priveşte urmărirea, tirul, hăituirea omului şi alte tâmpenii, nici măcar nu merită să mă pui la treabă, fiindcă mâinile îmi tremură, iar genunchii mi se dislocă. Lăsând toate astea la o parte, te poţi servi de picioarele şi de capul meu. Cred că nu am capul prea anapoda alcătuit, chiar dacă mi se pare foarte diferit de al dumitale. Un coleg mieros mi-a zis într-o zi că dacă încă mai sunt inspector, cu tot vinul ăsta alb pe care îl torn în mine, e datorită bunăvoinţei chioare a superiorilor şi pentru că am realizat isprava de a avea de două ori la rând gemeni, ceea ce înseamnă patru copii, dacă socotim bine, pe care îi cresc singur deoarece nevastă-mea a plecat cu amantul ca să studieze statuile din Insula Paştelui. Eu, când eram nou-născut, adică atunci când aveam douăzeci şi cinci de ani, voiam să scriu Memorii de dincolo de mormânt, şi nimic altceva. Să nu te miri dacă îţi spun că lucrurile au luat o altă întorsătură. Bine. Dă-mi cizmele înapoi, mă duc să-i văd pe Patrice Vernoux şi pe prietena lui, mă aşteaptă alături.
- Îmi placi mult, Danglard, spuse Adamsberg, mâzgălind în continuare.
- Cred c-o ştiu, zise Danglard şi îşi luă paharul de jos.
- Spune-i fotografului să fie liber mâine-dimineaţă şi însoţeşte-l. Vreau o descriere şi clişee precise ale cercului cu cretă albastră care va fi probabil desenat noaptea următoare în Paris.
- Ale cercului? Vorbeşti de povestea aia cu cercurile în jurul unor capace de bere? "Victor, piază-rea, ce faci pe şosea?"
- Despre asta vorbesc, Danglard. Exact despre asta.
- Dar e stupid... Ce anume...
Adamsberg dădu din cap nerăbdător.
- Ştiu, Danglard, ştiu. Dar fă-o. Te rog. Şi nu vorbi despre asta cu nimeni deocamdată.
Apoi, Adamsberg îşi isprăvi schiţa de pe genunchi. Auzea frânturi de voci din biroul alăturat. Mica prietenă a lui Vernoux nu mai rezista. Nu era nicidecum implicată în uciderea bătrânului comerciant, era evident. Singura ei eroare de judecată, dar care putea ajunge departe, era că îl iubise destul de mult pe Vernoux, sau că fusese îndeajuns de docilă ca să-i acopere minciuna. Lucrul cel mai rău pentru ea nu avea să fie la tribunal, ci tocmai în acel moment: descoperea de câtă cruzime era capabil amantul ei.
"Parisul se confruntă cu un maniac inofensiv.
Toată lumea se amuză de acest lucru, dar faptul în sine este totuşi ciudat. De mai bine de patru luni, la Paris, cineva, se presupune că un bărbat, desenează în timpul nopţii un cerc mare cu cretă albastră, cu diametrul de aproape doi metri, în jurul câte unei rămăşiţe găsite pe trotuar. Singurele "victime" ale acestei stranii obsesii sunt obiectele pe care acest personaj le închide în cercul său, mereu în exemplar unic. Cele vreo şaizeci de cazuri pe care le-a furnizat deja ne îngăduie să întocmim o listă ciudată: douăsprezece capace de bere, o lădiţă pentru legume, patru agrafe de birou, doi pantofi, o revistă, o poşetă din piele, patru brichete, o batistă, un picior de porumbel, o lentilă de ochelari, cinci carneţele, un os de cotlet de miel, o rezervă de pix cu pastă, un cercel, un rahat de câine, un ciob de far de maşină, o baterie, o cutie de Cola, o bucată de sârmă, un ghem de lână, un inel de chei, o portocală, un tub de Carbophos, un rest de vomă, o pălărie, conţinutul unei scrumiere de maşină, două cărţi (Metafizica realului şi A găti fără să faci nimic), o plăcuţă de înmatriculare, un ou strivit, o insignă cu textul "Îl iubesc pe Elvis", o pensetă, un cap de păpuşă, o crenguţă dintr-un pom, un maiou, un film fotografic, un iaurt cu vanilie, o lumânare şi o cască de baie. O enumerare anostă, dar revelatoare pentru comorile neaşteptate pe care le rezervă trotuarele oraşului celui care le caută. Şi pentru că psihiatrul René Vercors-Laury s-a interesat pe dată de acest caz, încercând să-şi folosească vastele cunoştinţe pentru a ajuta la rezolvarea lui, acum se vorbeşte de "obiectul revizitat", iar omul cu cercurile albastre devine un subiect monden al capitalei, punându-i în umbră pe "mâzgălitorii" care cu siguranţă au motive să facă pe supăraţii văzându-şi graffiti-urile confruntate cu o concurenţă atât de severă. Fiecare încearcă să descopere care ar putea fi impulsul ce îl animă pe omul cu cercurile albastre. Căci ceea ce intrigă cel mai mult este faptul că, în jurul fiecărui cerc, mâna desenează cu un scris frumos, aplecat, sugerând o persoană cultivată, fraza asta care îi aruncă pe psihologi într-un abis de întrebări: «Victor, piază-rea, ce faci pe şosea?»"
O fotografie proastă ilustra textul.
În fine, cel de-al treilea articol era mai puţin precis şi foarte scurt. Dar semnala descoperirea din noaptea trecută, de pe strada Caulaincourt: în mijlocul marelui cerc albastru se afla un şoarece mort, iar de jur-împrejurul lui era scris ca de obicei: "Victor, piază-rea, ce faci pe şosea?"
Adamsberg făcu o strâmbătură. Era întocmai ce presimţea.
Strecură articolele sub piciorul lămpii şi decise că îi era foame, fără să ştie cât era ceasul. Ieşi, umblă îndelung pe străzile încă prea puţin familiare, cumpără o pâine cu ceva înăuntru, o chestie de băut, ţigări, şi se întoarse agale la comisariat. În buzunarul pantalonului, simţea cum la fiecare pas foşneşte scrisoarea de la Christiane pe care o primise de dimineaţă. Scria pe o hârtie tare şi luxoasă, care era extrem de neplăcută în buzunar. Lui Adamsberg nu-i plăcea genul acela de hârtie.
Trebuia s-o informeze cu privire la noua lui adresă. Nu avea să-i fie prea greu să vină des la el din moment ce lucra la Orléans. Numai că în scrisoare îi dădea de înţeles că îşi căuta un post la Paris. Din cauza lui. Dădu din cap. Se va gândi la toate astea mai târziu. De când o cunoştea, cam de vreo şase luni, aşa se întâmpla mereu, făcea ce făcea numai ca să se gândească mai târziu. Nu era proastă fata, ba chiar şireată, dar prea previzibilă în materie de idei de-a gata. Era păcat, fireşte, dar nu era ceva prea grav, pentru că acel cusur era minor şi nu trebuia să viseze imposibilul. Iar apoi imposibilul, strălucirea, imprevizibilul, pielea catifelată, veşnica pendulare între gravitate şi superficialitate, toate astea el le cunoscuse cândva, cu opt ani mai înainte, cu Camille şi maimuţica ei cea idioată, Richard al III-lea, pe care o scotea să facă pipi pe stradă, spunându-le trecătorilor care se plângeau: "Richard al III-lea trebuie să facă pipi afară."
Adesea, mica maimuţă, care mirosea a portocale (nu se ştia de ce pentru că nu mânca aşa ceva) se instala peste ei şi se prefăcea că îi caută de purici pe braţe, cu mutra concentrată, cu gesturi sârguincioase şi precise. Camille, el şi Richard al III-lea care se scărpina, căutând o pradă invizibilă pe la încheieturile mâinilor. Dar ea, draga de ea, fugise. Iar el, poliţistul, nu fusese niciodată în stare să pună mâna pe ea în tot acel timp cât umblase pe urmele ei, un an întreg, un an atât de lung, iar mai apoi soră-sa îi spusese: "Nu ai niciun drept, las-o în pace." Draga de ea, îşi spuse din nou Adamsberg. "Ai vrea s-o mai revezi?" îl întrebase soră-sa. Doar ultima din cele cinci surori cuteza să-i vorbească despre "draga de ea". El zâmbise, spunându-i: "Din tot sufletul, da, măcar o oră înainte să dau ortul popii."
Adrien Danglard îl aştepta la birou, cu un pahar de plastic în mână plin cu vin alb, şi cu expresia unor sentimente amestecate pe chip.
- Lipsesc cizmele fiului Vernoux, domnule comisar. Nişte cizme scurte cu catarame.
Adamsberg nu zise nimic. Încerca să respecte nemulţumirea lui Danglard.
- Nu am vrut să te fac să asişti la o demonstraţie azi-dimineaţă, îi spuse el, n-am ce face dacă fiul Vernoux e ucigaşul. Ai căutat cizmele?
Danglard aşeză o pungă din plastic pe masă.
- Iată-le, oftă el. Laboratorul s-a pus deja pe treabă, dar, se vede cu ochiul liber - pe tălpi e argilă de pe şantier, atât de lipicioasă că apa din canal nu a înlăturat-o. Foarte frumoase încălţări. Păcat.
- Erau într-adevăr în canal?
- Da, la douăzeci şi cinci de metri în aval de gura de canal cea mai apropiată de locuinţa lui.
- Ai acţionat rapid, Danglard.
Între cei doi bărbaţi se lăsă un moment de tăcere. Adamsberg îşi muşca buzele. Mai luase o ţigară, scosese un capăt de creion din fundul buzunarului şi proptise un petic de hârtie pe genunchi. Se gândea: "Tipul o să-mi ţină un discurs, e vexat, e şocat, n-ar fi trebuit să-i spun niciodată povestea cu câinele ăla mare care lăsa bale, n-ar fi trebuit niciodată să-i spun că Patrice Vernoux emana cruzime la fel ca puştiul de la munte."
De fapt nu. Adamsberg îşi privea colegul. Corpul lung şi moale al lui Danglard, care căpăta pe scaun forma unei sticle pe cale să se topească, era paşnic. Îşi vârâse mâinile mari în buzunarele frumosului său costum, îşi aşezase paharul pe jos, îşi aţintise privirea în gol, şi chiar şi aşa, Adamsberg îşi dădea seama că era al naibii de inteligent. Danglard spuse:
- Te felicit, domnule comisar.
Apoi se ridică, aşa cum o mai făcuse şi adineaori, îndoindu-şi mai întâi partea de sus a corpului în faţă, înălţându-şi apoi fesele, după aceea îndreptându-se cu totul.
- Trebuie să-ţi spun, adăugă el, stând cu spatele pe jumătate întors, că după ora patru după-amiaza se pare că nu mai sunt în stare de mare lucru - e mai bine s-o ştii. Dacă ai să-mi ceri ceva, fă-o dimineaţa. Cât priveşte urmărirea, tirul, hăituirea omului şi alte tâmpenii, nici măcar nu merită să mă pui la treabă, fiindcă mâinile îmi tremură, iar genunchii mi se dislocă. Lăsând toate astea la o parte, te poţi servi de picioarele şi de capul meu. Cred că nu am capul prea anapoda alcătuit, chiar dacă mi se pare foarte diferit de al dumitale. Un coleg mieros mi-a zis într-o zi că dacă încă mai sunt inspector, cu tot vinul ăsta alb pe care îl torn în mine, e datorită bunăvoinţei chioare a superiorilor şi pentru că am realizat isprava de a avea de două ori la rând gemeni, ceea ce înseamnă patru copii, dacă socotim bine, pe care îi cresc singur deoarece nevastă-mea a plecat cu amantul ca să studieze statuile din Insula Paştelui. Eu, când eram nou-născut, adică atunci când aveam douăzeci şi cinci de ani, voiam să scriu Memorii de dincolo de mormânt, şi nimic altceva. Să nu te miri dacă îţi spun că lucrurile au luat o altă întorsătură. Bine. Dă-mi cizmele înapoi, mă duc să-i văd pe Patrice Vernoux şi pe prietena lui, mă aşteaptă alături.
- Îmi placi mult, Danglard, spuse Adamsberg, mâzgălind în continuare.
- Cred c-o ştiu, zise Danglard şi îşi luă paharul de jos.
- Spune-i fotografului să fie liber mâine-dimineaţă şi însoţeşte-l. Vreau o descriere şi clişee precise ale cercului cu cretă albastră care va fi probabil desenat noaptea următoare în Paris.
- Ale cercului? Vorbeşti de povestea aia cu cercurile în jurul unor capace de bere? "Victor, piază-rea, ce faci pe şosea?"
- Despre asta vorbesc, Danglard. Exact despre asta.
- Dar e stupid... Ce anume...
Adamsberg dădu din cap nerăbdător.
- Ştiu, Danglard, ştiu. Dar fă-o. Te rog. Şi nu vorbi despre asta cu nimeni deocamdată.
Apoi, Adamsberg îşi isprăvi schiţa de pe genunchi. Auzea frânturi de voci din biroul alăturat. Mica prietenă a lui Vernoux nu mai rezista. Nu era nicidecum implicată în uciderea bătrânului comerciant, era evident. Singura ei eroare de judecată, dar care putea ajunge departe, era că îl iubise destul de mult pe Vernoux, sau că fusese îndeajuns de docilă ca să-i acopere minciuna. Lucrul cel mai rău pentru ea nu avea să fie la tribunal, ci tocmai în acel moment: descoperea de câtă cruzime era capabil amantul ei.