Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Cea mai bună orgie e în doi


Maria Andrieş, un interviu cu Pascal Bruckner

05.08.2011
Gazeta Sporturilor, iulie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Cetăţean parizian, pentru că "Parisul e o naţiune în sine", scriitor citit în toată lumea, filosof controversat al fericirii, Pascal Bruckner speră, în secret, să le schimbe viaţa cititorilor săi. Crede cu tărie că frumuseţea nu va dispărea şi că nu vor dispărea nici cărţile. "Sînt ataşat de ele, ca obiecte."

Cum vede fotbalul unul dintre cei mai importanţi autori contemporani, ce însemna adulterul pe vremuri, ce înseamnă cuplul astăzi şi de ce un meci e ca un destin - veţi afla din acest interviu.

Maria Andrieş: De ce se uită oamenii la fotbal?
Pascal Bruckner: Cred că fotbalul e o metaforă a democraţiei. Totul se poate schimba dintr-un moment în altul, există aşadar egalitate de şanse. O echipă poate cîştiga titlul într-un sezon şi retrograda în următorul. Fiecare meci rejoacă în miniatură totalitatea unui destin. În orice clipă, poţi să pierzi totul ori să cîştigi totul. Şi mai e şi magia golului! Golul e şansa absolută sau nenorocirea absolută.

M.A.: Indiferent cum e marcat?
P.B.: Indiferent cum vine, din cornere, din lovituri libere, din talentul extraordinar al unui jucător. Peste toate, fotbalul ne arată cum să prinzi o şansă într-un moment infinitezimal. Secunda decisivă cînd înscrii sau nu scrii poate face să basculeze un întreg destin. Fotbalul e tragedia modernă, e reprezentarea contemporană a tragediei umane. Dacă ratezi, eşti mort. Dacă înscrii, eşti zeu. Forţa sportului de aici vine.

M.A.: Seamănă a loterie?
P.B.: Da, e o loterie, dar în care eşti actor, nu doar asişti de pe margine. Ai posibilitatea să acţionezi. În sport, eşti actorul vieţii tale.

M.A.: Se poate întîmpla orice, deci România poate să cîştige meciul cu Franţa?
P.B.: Bineînţeles că poate. Orice echipă poate lua titlul mondial, jucătorii din orice ţară pot deveni staruri mondiale.

M.A.: Iubirea pentru o echipă se poate compara cu iubirea pentru o femeie?
P.B.: Nu-mi dau seama, nefiind microbist. Dar în cazul fanilor de fotbal e clar un ataşament colectiv, iraţional, puternic, de aceea e şi cel mai iubit sport din lume, mai puţin în SUA. E drept că s-a dezvoltat şi acolo, dar nu va fi niciodată acelaşi lucru cu fervoarea din America de Sud.

M.A.: Practicaţi sporturi individuale, schi, alpinism, tenis. De ce?
P.B.: Emoţia colectivă nu e aceeaşi, ca în sporturile de echipă. În fotbal important e să cîştigi, pe cînd dacă faci alpinism, ideea e să te autodepăşeşti. Fie că urci un munte, fie că munceşti în echipă, sportul înseamnă multă suferinţă şi o imensă bucurie a reuşitei, la final.

Da, am trăit-o, da, a fost extrem

M.A.: În Luni de fiere, romanul care v-a lansat în literatura mondială, unul dintre personaje utilizează expresia "cancer conjugal".
P.B.: La momentul apariţiei cărţii, exista un curent puternic contra căsătoriei. În realitate, căsătoria s-a distrus singură, tinerii nu se mai căsătoresc. E o carte paradoxală, pentru că e un elogiu adus pasiunii şi un strigăt de furie împotriva vieţii în cuplu. Ăsta e dublul mesaj.

M.A.: Sînt descrise multe practici erotice, unele frizînd patologia. Le-aţi testat pe propria piele? V-au fost povestite de prieteni?
P.B.: Da, da, prietenii mi le-au povestit (rîde). Dar am şi testat o parte, pentru că, de fapt, e o carte în mare parte autobiografică.

M.A.: Sînteţi tînărul? Bătrînul din carte?
P.B.: Ambii. Am povestit o pasiune a mea. Povesteşti mai bine ceea ce ai trăit tu decît ceea ce ţi-au spus prietenii că au trăit. Da, am trăit-o eu. Da, a fost extrem, fără îndoială.

M.A.: Şi aţi încercat totul?
P.B.: Da, un pic din toate. Cînd eşti tînăr, eşti deschis la multe lucruri. Pe atunci, nu apăruseră încă bolile, SIDA avea să apară în '83-'84. Exista o libertate totală, toată lumea se culca cu toată lumea.

A fost o relaţie violentă

M.A.: Femeia fatală din carte este inspirată dintr-un model real sau reprezintă mai multe femei într-una singură?
P.B.: Da, şi asta, sînt mai multe femei în una, dar da, a existat un model de bază. O femeie pe care am cunoscut-o pe cînd era foarte tînără şi cu care nu mă mai văd deloc. După ce ai trăit aşa cu cineva, nu mai rămîne decît cenuşă. Acum ea e mamă de familie, onorabilă.

M.A.: E teafără, sănătoasă? Pentru că în roman suferă un accident...
P.B.: E în regulă. A fost o relaţie foarte violentă, care a durat doi ani şi e adevărat că a fost foarte distructivă.

M.A.: Aşadar, dragostea durează doi ani?
P.B.: Da, uneori. Durează cît poate cineva să suporte.

M.A.: Mai apar astfel de femei exotice, precum Rebecca, şi în alte romane.
P.B.: Într-adevăr, e un tip feminin care revine în cărţile mele. Cred că femeile orientale au schimbat complet frumuseţea feminină franceză.

M.A.: În roman, cel care povesteşte se eliberează, cel care ascultă îşi schimbă viaţa. E o carte-capcană Luni de fiere? O citeşti şi îţi schimbă viaţa?
P.B.: Sper, visez la asta, cărţile mele să schimbe vieţile cititorilor, să-i facă să vadă lucrurile altfel. Să le transforme vieţile. Pe de altă parte, e o formă narativă, pe care am schimbat-o în cărţile următoare, şi la care am apelat ca să dau intensitate romanului.

Există mii de moduri de a trăi în cuplu

M.A.: În Luni de fiere, personajul principal o întîlneşte pe femeia visurilor într-un autobuz.
P.B.: Da, dar e un noroc care aduce a blestem. Putem să ne schimbăm mereu viaţa, e libertatea omenească. În roman însă, am vrut să arăt faptele în aşa fel încît să pară că personajele nu au cale de scăpare de la soarta lor. Nu există ieşire posibilă.

M.A.: Există multe experimente erotice în carte, dar majoritatea se petrec în doi. Nu apar scene de sex în grup. De ce?
P.B.: Cred că e vorba de gelozie, de posesivitate, de dorinţa de a-l devora pe celălalt. E vorba de un bărbat şi de o femeie înlănţuiţi pînă la moarte. E ca în filmul japonez, în care femeia îl ucide pe el, la final. Alain Delon, mare seducător, spunea că cea mai bună orgie e orgia în doi. La Paris se practică eşanjismul, există multe localuri pentru eşanjişti, dar găsesc că fraza lui Delon e justă. Pasiunea în doi e experienţa cea mai frumoasă.

M.A.: Cuplul modern este în criză şi îşi iubeşte criza, spuneaţi. Conceptul de "cuplu", el însuşi, nu este oare depăşit?
P.B.: E adevărat că în Europa sînt tot mai puţini oameni care se căsătoresc, sînt 14 milioane de celibatari în Franţa. Dar există mii de moduri de a trăi în cuplu. Sîntem toţi, mai mult sau mai puţin, poligami. Schimbăm des partenerii, şi bărbaţii, şi femeile. Faţă de bunicii şi părinţii noştri, cuplul modern este fondat doar pe iubire, pe vocaţia fericirii.

M.A.: Dar asta durează doi ani.
P.B.: Există şi cupluri care durează mai mult, în Franţa, o căsnicie din două se termină prin divorţ. Asta înseamnă şi că o căsnicie din două rezistă. Dragostea a devenit mai dificilă pentru că am ajuns să credem în ea mai mult decît am crezut vreodată. E valoarea ultimă.

Sexualitatea şi mariajul au fost separate timp de secole

M.A.: În Luni de fiere, unul dintre personaje afirmă că e mai civilizată perversiunea decît sexul clasic.
P.B.: Aşa este. Cînd priveşti istoria Europei, dominată de bisericile catolică, ortodoxă, protestantă, sexualitatea n-avea decît o funcţie: reproducerea. Sodomia era pedepsită cu moartea şi toate poziţiile, inclusiv poziţia misionarului, erau interzise. Însemna că omul era coborît la nivelul cîinelui. În toată tradiţia scolastică creştină, poziţiile sexuale erau codificate de o manieră foarte severă, pentru că uniunea unui bărbatului cu femeia avea un singur scop: procrearea.

M.A.: Şi nimic altceva?
P.B.: Orice altceva era un păcat mortal. E o frază de Montaigne, teribilă. Zice: "Într-o căsnicie, acuplarea trebuie să fie modestă şi prudentă. Trebuie să faci dragoste cu soţia cît mai puţin şi doar cît e strict necesar. Să-ţi tratezi soţia ca pe o amantă înseamnă să te uşurezi în capelă înainte de liturghie". Adică o greşeală fundamentală. Deci, efectiv, sexualitatea şi mariajul au fost separate timp de secole. Abia la începutul secolului al XX-lea, din tot soiul de motive, s-a ajuns la concluzia că dragostea reciprocă şi satisfacţia reciprocă erau preferabile ignoranţei şi lipsei de atracţie pentru celălalt.

M.A.: E destul de recent.
P.B.: Foarte recent. Reconcilierea mariajului cu dorinţa abia dacă are un secol. În orice caz, în Franţa, doar începînd cu secolul al XX-lea au apărut lectorii - li s-a întîmplat părinţilor şi bunicilor mei. Cu o săptămînă înainte de mariaj, soţii, care erau caşti, mergeau la un medic, care le explica modul cum funcţionează corpul lor. Uneori, femeii nu i se explica, soţul era cel care afla cum trebuie să-şi satisfacă soţia. Starea asta de lucruri a durat multă vreme. Istoria sexualităţii în cuplu e foarte recentă.

M.A.: Inclusiv în Europa?
P.B.: Da, inclusiv în Europa este foarte nouă ideea că viaţa amoroasă trebuie să includă şi satisfacţia sexuală a bărbatului, şi a femeii. De exemplu, în secolul al XIX-lea, actul sexual, calculat de Prefectura de Poliţie din Paris, trebuia să dureze trei minute. De la trei minute exista copulaţie.

Soţul era urcat pe un măgar...

M.A.: Iar perversiunea a apărut probabil şi mai recent?
P.A.: A început cînd bărbatul a simţit plăcere făcînd dragoste cu soţia, era deja o perversiune. Astăzi, evident, totul s-a schimbat. Femeile îşi iau soţi care să le satisfacă. Mai mult de trei minute! Apropo de asta, o anecdotă. Pînă în secolul al XVIII-lea, în Franţa exista obiceiul, cînd un cuplu nu reuşea să aibă copii, iar soţia se plîngea că soţul nu se achită de îndatoririle conjugale, se strîngeau oamenii din sat, preotul, notarul, primarul - ieşeau toţi din case lovind cu furcile în beţe. Iar soţul era obligat să-şi consume mariajul în faţa consătenilor, pentru a dovedi că era viril.

M.A.: Destul de stresant pentru un soţ!
P.B.: De fapt, era o strategie destul de inteligentă, folosită de femei cînd doreau să divorţeze. Soţul era dezbrăcat, în faţa întregului sat, şi trebuia să consume carnal mariajul. Era oribil, toată lumea rîdea, îl lua peste picior, iar cînd nu reuşea, oamenii bisericii constatau că e un mariaj care nu s-a consumat şi aprobau divorţul. Iar femeia avea dreptul să-şi părăsească soţul.

M.A.: Şi cît a durat?
P.B.: A fost interzis de Biserica Catolică în secolul al XIX-lea, pentru că era considerat prea umilitor. Sau, în secolul al XVIII-lea, cînd un soţ era încornorat, tot satul se aduna, pentru că pericolul infidelităţii femeii nu era deloc narcisismul personal rănit, ci ordinea în comunitate, faptul că femeia infidelă urma să nască bastarzi. Aşadar, soţul era urcat pe un măgar, cu faţa spre coadă, acoperit de gunoaie şi purtat aşa, toţi rîdeau de el. Apoi era dus acasă şi obligat să facă dragoste cu soţia lui. I se spunea: "Din cauza ta, ordinea socială a fost tulburată. Acum vei face dragoste şi o vei aşeza la loc". Ritualul a rămas în Europa de Vest pînă în secolul al XIX-lea, a fost interzis treptat.

M.A.: Aduce a rit barbar, nu creştin.
P.B.: Da, e barbar. În zilele noastre, soţul înşelat sau soţia înşelată merg la psihiatru.

M.A.: Un mesaj pentru cititorii Gazetei?
P.B.: În primul rînd, că dragostea pentru sport nu e incompatibilă cu dragostea pentru literatură. Apoi, să privească dincolo de clişeele despre sportivi, mai ales de ideea că o persoană nu este capabilă decît de fotbal sau de rugby. Să ne amintim de idealul celor vechi, anume că dezvoltarea corpului e o cale să-ţi dezvolţi spiritul.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer